Interviu cu Prof. Univ. Dr. Pavel Chirilă

de Cristela Georgescu

Domnule doctor, care este la ora actuală în România schema de vaccinare pentru un copil?

Până la 3 ani, schema de vaccinare propusă de Ministerul Sănătăţii, cuprinde 26 de vaccinuri (incluzând şi rapelurile); chiar dacă nu sunt 26 de inoculări se ajunge la aceasta cifră datorită polivaccinurilor (de ex: Infarix conţine 6 tulpini).

Ce înseamnă schema obligatorie şi câte vaccinuri cuprinde ea? Dar cea opţională?

Noţiunea de obligatoriu şi opţional este falsă. Nicio vaccinare în Europa nu este obligatorie. Zic medicii de familie că este obligatorie, dar, legal, nu este. Reglementarea românească prevede obligativitatea medicului de a vaccina copilul dacă părinţii cer lucrul acesta şi dacă nu există contraindicaţii.

De când şi cum s-a ajuns la un număr atât de mare de vaccinuri?

În urmă cu 30-40 de ani exista o schemă minimală de vaccinuri. Pe măsură ce laboratoarele au preparat noi vaccinuri, medicii (la indicaţia Ministerului Sănătăţii) le-au prezentat ca „benefice”, „necesare” şi „obligatorii”.

Când, cine şi cum au fost făcute aceste scheme? Care sunt legile care le reglementează? Cum pot fi ele modificate?

Ministerul Sănătăţii şi organismele afiliate (epidemiologie, comisii superioare de vaccinologie, programe de prevenţie etc.) sunt cei care prezintă şi recomandă vaccinurile medicilor de familie. Legea este bună: vaccinările nu sunt obligatorii (în baza Cartei drepturilor omului, în baza Cartei drepturilor  pacientului, a dreptului la liberă decizie etc).

În  România, faţă de alte ţări (de ex. Austria, unde planul de vaccinare are doar statut de recomandare) planul de vaccinare obligatorie este o condiţie pentru a putea fi înscris la grădiniţă, şcoală, activităţi colective. De ce nu avem dreptul la opţiune?

Decizia de a nu înscrie un copil la şcoală sau grădiniţă pentru că nu e vaccinat este un alt abuz, de data aceasta al directorilor de şcoală şi grădiniţă; în special ale celor de stat (pentru că salariaţii statului nu au libertatea de gândire şi decizie a celor privaţi). Nu există nici o reglementare a Ministerului Educaţiei sau a Ministerului Sănătaţii care să condiţioneze înscrierea la şcoală (drept elementar şi constituţional al oricărui cetăţean) de vaccinările făcute. În realitate avem dreptul la opţiune. Dacă s-ar merge în justiţie părinţii ar câştiga întotdeauna.

Care ar fi soluţia ca totuşi copilul să urmeze un parcurs normal social, dacă nu este vaccinat?

Societatea civilă are două soluţii:

- să reacţioneze şi să impună legea;
- să-şi înfiinţeze şcoli private care sunt dispuse să respecte legea copiilor.

Care ar fi soluţiile alternative vaccinurilor? Sunt aceste soluţii recunoscute şi acceptate?

Majoritatea copiilor se nasc sănătoşi. Părinţii şi corpul medical trebuie să depună eforturi maxime pentru ca oameni să nu-şi piardă sănătatea pe parcurs. Aceasta este adevărata profilaxie (nu cea cu substanţe farmacologic active). Dacă copilul are un stil de viaţă corect, adică alimentaţie cu proteine de calitate fără aditivi, cure de aer curat, somn bun eficient, evitarea marilor aglomeraţii, a aerului poluat, a încăperilor igrasioase, a antibioticelor şi altor medicamente immunosupresive, atunci imunitatea copilului rămâne constant bună şi nu e nevoie de medicamente sau vaccinuri.

Remediile homeo şi fitoterapice nu sunt similare vaccinurilor dar sunt eficiente în creşterea imunităţii prin alte mecanisme de acţiune. Faptul că nu sunt recunoscute şi acceptate de întreg corpul medical nu trebuie să ne demobilizeze; explicaţia este una singură: metodele nu sunt predate în facultatea de medicină şi sunt întotdeauna la concurenţă cu medicamentele chimice.

Ce riscă medical un părinte care refuză să urmeze schema de vaccinare?

Pentru a vă răspunde la această întrebare vă dau un singur exemplu: România este cea mai vaccinată ţară contra tuberculozei şi de ani de zile este prima din coada Europei la incidenţa şi prevalenţa tuberculozei. Ţările nordice nu şi-au vaccinant niciodată şi nu işi vaccinează populaţia împotriva tubercuozei. Şi nu au niciun caz de tuberculoză sau au o incidenţă foarte mică.

Ar trebui să ne vaccinăm pe sistemul prevenţie (pentru toate posibilele boli, afecţiuni, riscuri) sau doar pentru acelea pentru care nu există tratament?

Principiul vaccinării nu funcţionează la toate bolile infecţioase. Din păcate ceea ce se observă in vitro nu este identic cu ceea ce se petrece „in vivo”, de aceea sunt atât de multe insuccese ale vaccinurilor.

Prezintă vaccinurile şi riscuri? Care sunt acelea şi în ce situaţii? Este adevărat că pot provoca o boală pe care, teoretic, ar trebui să o prevină? Este adevărat  că pot cauza alte boli în afara celor pe care trebuie să le prevină? Putem concluziona că vaccinurile tind în general să compromită sistemul imunitar?

Vaccinurile au riscuri menţionate în prospect şi în studiile făcute chiar de fabrica producătoare: reacţii alergice locale, reacţii alergice sistemice, epuizarea mecanismelor de apărare datorită abuzului de vaccinuri, boală autoimună inclusiv datorită conservanţilor, efecte mutante asupra tulpinilor microbiene sau virale respective etc.

Care este legislaţia europeană în materie de vaccinare? Daţi-ne vă rugăm exemple din alte ţări membre UE?

Legislaţia europeană este identică cu a noastră: niciun vaccin nu este obligatoriu, este doar opţional (adică se face la cerere).

Credeţi că vaccinarea a devenit de fapt „o afacere” bazată pe teamă indusă şi lipsă de informare?

Exact. Aţi anticipat răspunsul.

Unde se pot informa părinţii în mod complet şi eficient despre tematica vaccinării?

Pentru specialişti - în studiile de specialitate, pentru publicul larg - pe site-urile dedicate vaccinurilor. Este suficient să acceseze cuvântul cheie „vaccin” sau „vaccinare” sau „vaccinuri”.

Sursă: Asociaţia mame pentru mame