Toleranţa şi "corectitudinea politică" (II)

O altă variantă a acestei manipulări este inventarea unor clişee care sunt deja cunoscute şi la noi în ţară şi care vor fi atribuite celor care nu sunt de acord cu ideologia corectitudinii politice. Astfel, un om care vorbeşte cu dragoste despre întoarcerea de la păcat a homosexualilor, va fi catalogat drept homofob, fără a se face nici un fel de discuţie despre starea de păcat. Celor care, consecvenţi fiind adevărului creştin descoperit de însuşi Dumnezeu oamenilor, vor vorbi cu bunăvoinţă despre faptul că nu poate exista adevărul simultan în două religii sau filosofii diferite³², li se va spune pe loc că sunt intoleranţi, bigoţi, tradiţionalişti (fapt care este de lăudat, după cum spuneau unii dintre intelectualii cei mai profunzi ai secolului: Rene Guenon şi Mircea Eliade) nedeschişi, neelastici, integrişti, fundamentalişti bigoţi, orgolioşi, extremişti, ignoranţi, exclusivişti³³, înguşti la minte, rigizi, plini de prejudecăţi, superstiţioşi, habotnici, fanatici. După cum pe vremea comunismului puteai fi acuzat de obscurantism, superstiţie sau misticism, acum s-au găsit alte sărmane cuvinte care să fie diabolizate. Într-o directivă din 1943 a Comitetului Central al P.C.U.S. se spunea:

„Membri de partid şi organizaţiile comuniste să-i pună în încurcătură, să-i discrediteze şi să-i calomnieze continuu pe cei care ne critică. Când obstrucţioniştii devin prea sâcâitori, etichetaţi-i drept fascişti, nazişti sau antisemiţi [...] Aceste etichete vor deveni, după suficientă repetare, un «fapt» în mintea publicului“³⁴.

Să nu ne temem de aceste cuvinte ale unor copii din punct vedere duhovnicesc, căci Cel ce voieşte mântuirea tuturor, ne-a spus: „dacă vă uraste pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (In. 15, 18) si „dacă pe stăpânul casei L-au numit Beelzebul, cu cât mai mult pe casnicii lui” (Mt. 10, 25). Toate aceste fapte ne arată că va trebui să cultivăm mai mult ca oricand virtutea bărbăţiei şi a credinţei nestrămutate în cuvântul Domnului şi al Sfintilor Săi, căci multe manipulări, dezinformări şi minciunării s-au abătut şi se vor abate asupra creştinilor binecredincioşi. Atitudinea unor oameni de a privi cu superioritate de „deasupra” tuturor religiilor spre cei ce şi-au asumat o credinţă, nu trebuie să ne complexeze/intimideze, căci altfel, vom fi şi noi amăgiţi de vrăjmasul mântuirii, cu dorinţa de a plăcea lumii şi de a primi laudele şi premiile ei de toleranţă³⁵ şi vom uita că mai degrabă trebuie să plăcem lui Dumnezeu şi nu oamenilor, după cum ne spune Sfântul Apostol Pavel:

„Caut bunăvoinţa oamenilor sau pe a lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş plăcea încă oamenilor n-aş fi rob al lui Hristos!” (Gal. 1, 10)

Această dorinţă de a plăcea lumii, de a obţine aprobarea ei în ceea ce facem, este unul dintre cele mai mari obstacole din calea mântuirii noastre. De aceea sfinţii, urmând Mântuitorului care a zis: ,Slavă de la oameni nu primesc” (Ioan 5, 41), consideră şi ei, că unul dintre semnele desavârşirii este respingerea acestei patimi atât de subţiri şi nebăgată în seamă:

Prin toate aceste catalogări simpliste enumerate mai sus, se pierde din vedere faptul că Ortodoxia a păstrat învăţătura cea mai lipsită de violenţă care a existat vreodată pe pământ: aceea a Domnului Iisus Hristos. Cine a mai spus vreodată că dacă cineva îţi dă o palmă să întorci şi obrazul celălalt? Cine a propovăduit vreodată iubirea duşmanilor? A mai învăţat cineva să iubeşti pe orice om până la a-ţi da viaţa pentru el? (In. 15, 13) Cine a fost mai tolerant decât Domnul nostru Iisus Hristos, care a spus să iertăm la infinit pe cei ce ne greşesc (Mt. 18, 22) DAR, în acelaşi timp, să nu le aprobăm NICIODATĂ păcatul din pricina unei false iubiri, numită mai nou, toleranţă!

În Biserica Ortodoxă nu găsim nicăieri crimele de care sunt acuzaţi crestinii, de cei care confundă creştinismul (ortodox) cu inchiziţia catolică. Spune B.P. Haşdeu comparând aceste două atitudini:

Sfinţi ortodocşi erau atât de delicaţi, încât nici frunzele copacilor nu vroiau să le rupa fără vreun motiv întemeiat. Deci, se deduce cu uşurinţă faptul că ideologii corectitudinii politice, fără o cercetare temeinică a învăţăturilor pe care le condamnă, sunt, din nefericire, doar nişte purtători de clişee cu care îi ştampilează la tot pasul pe cei care nu sunt de acord cu ei. Creştinismul, care schimbă omul pâna în adâncurile subconştientului şi îl învaţă iubirea faţă de aproapele care e chipul lui Dumnezeu, a fost dat la o parte. De cine? De cei care vor să instaureze iubirea cu forţa, prin legiferarea exagerată³⁸ a tuturor aspectelor vieţii şi gândirii, prin încercarea de a învăţa pe oameni iubirea cu sila, prin poliţie împotriva „crimagânditului” (thoughtcrime), care a fost profeţit de G. Orwell încă din 1948. Cum de a reuşit acest autor să descrie atât de bine ce se întâmplă astăzi în lume? A reuşit fiindcă avea în faţă exemplul totalitarismului comunist, care nu e decât înaintemergătorul dictaturii corectitudinii politice (şi a celei antihristice), amândouă provenind din aceleaşi principii de gândire anticreştine, după cum ne spun cei care au analizat-o:

Acelaşi lucru l-a constatat şi cunoscutul dizident Vladimir Bukovsky care spunea recent:

„Uniunea Sovietică a fost un stat condus prin ideologie. Ideologia de astăzi a Uniunii Europene este social-democratică, etatistă, şi o mare parte din ea ia forma corectitudinii politice. Sunt foarte atent cum corectitudinea politică se răspândeşte şi devine o ideologie opresivă“⁴⁰.

Iată că şi intelectuali precum G. Orwell, Umberto Eco („acel politically correct, creat în America pentru apărarea drepturilor minorităţilor oprimate, ca opoziţie faţă de orice formă de discriminare rasială, devine acum un nou fundamentalism”⁴¹), Slavoj Zizek („toleranţa corectitudinii politice ne dăruieşte o credinţă decafeinizată: o credinţă care nu ofensează pe nimeni şi care nu ne mai angajează deplin nici măcar pe noi înşine“⁴²) şi mulţi alţii, ne avertizează asupra pericolului acestei plăgi.

Filosofia creştinului ortodox nu este să gândească politically correct, ci „biblically correct”. Pentru creştin instrucţiunile de folosire ale lumii sunt în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie (păstrate în Biserica Ortodoxă de la apostoli până la noi) şi nu în ideologia corectitudinii politice care nu este decât „lucru făcut de maini omeneşti” (Ps. 113, 12).

Corectitudinea politică spune să nu faci sau să nu zici ceva ce ar putea ofensa pe cineva. Ea ne cere să avem

Dar, în timp ce şi Evanghelia ne spune să nu judecăm pe alţii (acesta fiind un păcat foarte mare), indiferent ce pacate am vedea că săvârşesc, ea nu ne învaţă să fim orbi şi să spunem, cum doreste această nouă ideologie, că păcatul nu este păcat. Domnul nu ne învaţă să dam dovadă de atâta cruzime şi nemilostivire încât să lăsăm pe aproapele nostru, aprobându-i păcatele, să considere că merge pe o cale bună, când el merge pe cea rea. Sfântul Ioan Gură de Aur, prevăzând această nesănătoasă atitudine, ne-a spus încă de acum 1600 de ani:

„satana pândeşte neîncetat mântuirea omului, şi noi nu trebuie oare să ne ruşinăm de nepăsarea noastră pentru mântuirea semenilor noştri, când satana gândeşte mereu cum să-i piardă? Tu te vei lenevi la lucru când Dumnezeu însuşi te îndeamnă să dobândeşti pe cei pierduţi? Cine ne va ierta, oare, fraţilor, când satana are o astfel de râvnă pentru pierzarea oamenilor, iar noi nu avem nici cea mai mică râvnă pentru mântuirea fraţilor noştri? De aceea, când vezi un frate împietrit la inimă şi care nu vrea să te asculte, atunci zi întru sineţi: Oare cu timpul nu-l voi câştiga? Oare tu nu vezi când un părinte, chiar când nu mai are nici o şansă pentru însănătoşirea copilului său, totuşi, plângând şi suspinand, stă lângă patul său, îl sărută cu dragoste şi întrebuinţează toate mijloacele de vindecare până la suflarea cea mai de pe urmă? Tot aşa să faci şi tu cu fratele tău. Acela, cu lacrimile sale, nu poate să alunge boala, nici să îndepărteze moartea ce se apropie, tu, însă, pe un suflet bolnav de moarte poţi adeseori a-l mântui şi a-l ridica, cu lacrimile şi suspinurile tale, dacă eşti neobosit şi nu te depărtezi de dânsul. Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Deşi noi suntem fără luare-aminte, El, totuşi, în toate zilele vorbeşte către noi prin prooroci şi apostoli, şi nu încetează să îndemne pe cei împietriţi la inimă”⁴⁴.

Dar acelaşi Domn, care ne învaţă să discernem clar între virtute şi păcat, ne-a dat şi soluţia acestei situaţii: nejudecarea, iubirea pentru cel amăgit de diavol, rugăciunea pentru el, sprijinirea lui spre lepădarea de cel rău şi în nici un caz acceptarea păcatului sau aprobarea lui, ci doar tolerarea (în sensul vechi al cuvântului⁴⁵) acestei situaţii cu nădejdea îndreptării aceluia. Iată cât de delicat ne sfătuiesc Sfinţii Părinţi despre aceasta:

Dar în acest text nu se susţine doctrina corectitudinii politice, ci este condamnată pronunţarea unei sentinţe definitive asupra omului, despre care numai după moarte putem fi siguri că a sfârşit în virtute sau în păcat.

Putem concluziona deci, că toleranţa adică descreştinarea este scopul final, iar corectitudinea politică este mijlocul prin care se doreşte obţinerea acestui scop. Dar impunerea forţată, prin lege, a unei gândiri unice, nu poate duce la rezultate bune pe termen lung, deoarece, de frica ostracizării şi izolării celor ce s-ar opune, oamenii se conformează (rezultă ipocrizie şi minciună), dar în sinea lor deja revolta începe şi finalul poate fi aflat prin compararea cu alte regimuri care au încercat o impunere unei asemenea gândiri unice⁴⁷.

Aşadar, prin toată această înălţare la rang de zeu a toleranţei nu se realizează altceva decât o teribilă ‘zăpăcire’ a minţilor oamenilor, pentru că se pun pe acelaşi plan toate religiile, toate confesiunile (ca şi prin mişcarea ecumenica), toate filozofiile, toate înclinaţiile păcătoase.

³² Pentru că „dacă nici o religie nu este falsă, atunci nici una nu este adevărată”.

³³ Dar adevărul este prin definiţie exclusivist, spunea un apologet creştin, pentru că ori de cate ori afirmi un adevăr spui că opusul lui este fals. Atributul masonilor liber, înseamnă în definitia Marelui Maestru E.O. Chirovici, „a avea mintea deschisă”.

³⁴ Fragment citat de Mircea Platon, „Cine a furat perucile”, în rev. Tabor I (2007), nr. 5, p. 52

³⁵ De ex., UNESCO a dat chiar şi fostului patriarh român diploma de excelenţă „pentru contributia avută la dialog şi toleranţă, precum şi ca o recunoaştere a promovării înţelegerii între civilizatii şi religii”. Iar Centrul „Toleranţa” din Republica Moldova, sponsorizat de SUA, oferă celor care participă la acţiunile sale, „Certificatul de Voluntar în Promovarea Toleranţei”.

³⁷ B. P. Haşdeu, Istoria toleranţei religioase în România, Editiunea II, revăzută şi adausă Buc, 1868, p. 48.

³⁸ „Cauza veritabilă a obsesiei de a legifera fiecare aspect al vieţii ţine de profunda nesiguranţă în care se află omul care a abandonat orice standard mai înalt decât opinia societăţii în care trăieşte“. H.-R. Patapievici, Omul recent, p. 220.

⁴⁰ Fragment dintr-un discurs ţinut la Bruxelles în anul 2006. Se poate citi şi asculta online la adresa: www.brusselsjournal.com/node/865. Trebuie să ne amintim că Bukovsky şi-a petrecut 12 ani din viaţă în închisorile, lagărele de concentrare şi instituţiile „psihiatrice” sovietice, încât îl putem considera pe bună dreptate un expert în mentalitatea comunistă.

⁴¹ Umberto Eco, Pliculeţul Minervei, trad. de M. Şchiopu, Ed. Humanitas, Buc, 2004, p. 29.

⁴⁴ Sfântul Ioan Gura de Aur, Predici la duminici şi sărbători, trad. de Melchisedec al Romanului, Ed. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 344.

⁴⁵ Este interesant de remarcat în legătură cu sensul nou al toleranţei ceea ce spunea un profesor evreu comentând câteva remarci despre toleranţă ale gânditorului J. Locke: „Ceea ce este tulburător în acest pasaj este ideea îndrăzneaţă prin care, chiar şi după asigurarea unei toleranţe religioase totale, Anglia rămâne un stat Creştin” (Jonathan Cohen, „Some jewish reflections on Locke’s Letter concerning toleration”, Cross Currents, 56 (2006), p. 66).

⁴⁶ Avva Isaia Pustnicul la SFÂNTUL Ignatie Briancianinov, Ofrandă monahilor contemporani, trad. de Boris Buzilă, Fundaţia Dosoftei, Buc, 2002, p. 271.

⁴⁷ H.R. Patapievici spunea că „mecanismul psihologic prin care corectitudinea politică se impune este teama de stigmatizare publică pe care le-o inspiră celor care-i refuză catehismul” (Idei in dialog, 6/2007).

„Adeseori toleranţa degenerează în tolerantism, adică în sincretism şi indiferenţa faţă de adevăr, bine sau frumos, iar atunci când este impusă de stat – ca în cazul laicismului modern – este de fapt practicată ca o reprimare a creştinismului în spaţiul public, invită nu la convieţuire, ci la expulzare, ducând la paradoxul unei impuneri sau practici intolerante a toleranţei”. Ioan Ică jr., „Reflecţii filosofice şi teologice asupra ideii de toleranţă”, în vol. Toleranţă şi convieţuire în Transilvania secolelor XVII-XIX, coord. Ioan Vasile Leb, Ed. Limes, Cluj, 2001, p. 63.