Cuviosul Daniil de la Rarău – 48 de ani de la plecarea mucenicească la ceruri Imprimare

 ( † 17 noiembrie 1962 )


Tropar
, glasul I

Vlăstar curat al plaiurilor străbune,

biruitor al patimilor şi al celor deşarte,

dascăl înţelept al rugăciunii

şi vas ales al luminii celei necreate.

Cuvioase părinte Daniil,

purtătorule de chinuri îndelungate,

roagă-L pe Hristos Dumnezeu

să ne-nvrednicească Împărăţiei

Celei Neînserate.

“Cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, ca a Fericitului Augustin, văzându-si goliciunea lumeştilor apucături, s-a călugărit. Fusese arestat cu organizaţia Rugul aprins şi condamnat. La Jilava ne-am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu.

Primăvara se începuse la Jilava un antrenament al deţinutilor, cu scopul de a-i face capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioada de adaptare. Aproape zilnic se efectua în jurul Reduitului, o plimbare de aproximativ două ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de garbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor si tinându-i în brate îi purtam între noi, ferindu-i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare. (Virgil Maxim despre Părintele Daniil Sandu Tudor)

Într-una din aceste zile de teroare, când soarele ardea deslănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţul si, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se află. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închşi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului, cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimţind loviturile pe care le primeam. Când sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau, să-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându-le membrele, spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cizme, după cum îi lăsa inima.

Cu Părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia sa cu orice prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţă, şi-mi mărturisea că nu a fost niciun tânăr cuminte, niciun bărbat cinstit, şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească.

- Orice vei auzi rău despre mine, să crezi, că am fost un mare păcătos”.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Editura Antim, 2002, pp. 257-258)

 

*

SANDU TUDOR – “O BIOGRAFIE IMPOSIBILA”

Născut în Bucureşti, la 22 decembrie 1896 (conform actului său de naştere), Sandu Tudor provenea dintr-o familie de magistraţi. Tatăl său fusese preşedintele Curţii de Casaţie din Ploieşti, înainte de 1914. Începutul primului război mondial îl află pe junele Alexandru Teodorescu (acesta era numele său real) ca elev în ultimul an de liceu. În 1914 este mobilizat, iar doi ani mai târziu pleacă pe front, ca sublocotenent. Nu va fi demobilizat până prin 1921, când se stabileşte la Bucureşti, unde e hotărât să devină pictor, se înscrie la Academia de Arte Frumoase. Proiect pe care îl abandonează în favoarea unei cariere de ofiţer în Serviciul Maritim Român şi, vreme de doi ani, pare a-şi fi aflat rostul colindând marile şi oceanele lumii (pe vaporul “Dobrogea”). Dar în 1924 revine la Bucureşti, pentru a-şi relua preocupările universitare. Studiază, acum, Literele, Filosofia, Teologia, dar fără a obţine vreo diplomă într-un domeniu sau altul. În acelaşi timp, lucrează ca profesor suplinitor în Pogoanele şi ca… aviator. Era pilot de încercare! Pe deasupra, în 1925 debutează cu un volum de poeme, Comornic, căruia C. Gane îi scrie o întâmpinare în termeni elogioşi. Tot cam de pe atunci, remarcat de Nichifor Crainic, începe să colaboreze regulat la “Gândirea”. Mai publică în “Contimporanul”, “Convorbiri literare”, “Cuvântul literar artistic”, “Mişcarea literară”, “Ritmul vremii” ş.a.

1929 pare a fi fost un an decisiv pentru Sandu Tudor. Citind o serie de reportaje publicate în Franţa, de către o ziaristă cu mult piper pe limbă, care susţinea că ar fi străbătut Athosul travestită în bărbat, viitorul ieroschimonah decide să îintreprindă şi el o vizită la Sfântul Munte. Ajunge la destinaţie ca orice jurnalist de scandal pus pe dezvăluiri spectaculoase, animat mai degrabă de senzaţionalul posibilelor sale descoperiri decât de doruri duhovniceşti . Dar expediţia lui se preschimbă, treptat într-un adevărat traseu iniţiatic.

Arhimandritul Roman Braga şi-l aminteşte povestind cum, în Muntele Athos, începuse să facă metanii din interes, ca să treacă drept pelerin evlavios, însă ceva din el se transforma tainic, treptat. Sunt experienţe descrise ulterior înCartea Muntelui Sfânt” şi în Marea Noapte de Aur a Maicii Domnului” – adevărate cartografii ale unei nebănuite până atunci zone spirituale. Se vorbeşte aici despre urcuşul purificator, descoperirea centrului, aflarea aducătoare de mântuire a inimii şi a rugăciunii isihaste. Călătoria este presărată cu întâlniri esenţiale (tânărul valah, Monahul Averchie, Schimonahul Elisei, domnul Alecos, Părintele Gordie etc.), ce pregătesc pelerinul pen­tru marea întâlnire cu Muntele Sfânt – prezentat aici ca metaforă pentru proprria-i inimă. Va fi fost probabil, acesta momentul convertirii lui depline.

“Faţă de scepticismul şi conformismul burghez, care stăpâneau totul în epoca celor dintâi ani ai copilăriei şi şcolăriei mele, credinţa şi clarităţile ei mi s-au descoperit ca un suport de nezdruncinat şi ca un adevărat eroism” – urma să scrie el mai târziu.

Muntele, ascensiunea, centrul, inima devin, de acum, locurile predilecte ale creaţiilor lui, imaginile-simbol, icoanele pe care le va regăsi surprins în tratatele isihaste 6 şi prin intermediul cărora va alege să-şi exprime, de aci înainte, căutările înfrigurate, căderile, descoperirile, regăsirile.

La începutul anilor ‘30 nu se mai împacă defel cu orientarea revistei “Gândirea“. Fără prea multe regrete, se desparte de gândirişti şi întemeiază o revistă proprie,Floarea de foc“. Apoi, de la 1 decembrie 1933, tipăreşte şi un ziar în paginile căruia îşi propune să promoveze Ortodoxia în dimensiunile ei duhovnicească şi socială, înrădăcinate în orizontul liturgic. Este vorba despre “Credinţa”, aghioritic subintitulat “Ziar independent de luptă politică şi spirituală”, încurajează o critică acidă la adresa religiozităţii decorative, devenite rezervor pentru ideologia extremei drepte româneşti din epocă. Chiar şi prietenii lui cei mai apropiaţi mărturisesc că era greu de suportat, ca publicist, din pricina felului său de a-şi exprima ideile direct, lipsit de menajamente .

Dacă observă cineva că publicistica lui din această perioadă are o coloratură destul de pronunţat stângistă, nu se înşală de fel. Oricât ar părea de surprinzător, Sandu Tudor nutrea faţă de această zonă a politicului o atitudine mai mult decât simpatetică.

“În 1930 – după cum scria la puţină vreme după intrarea în monahism – creştinismul activ şi deschis spre problemele de cugetare filozofică şi socială de stânga mă hotărăşte să scot Floarea de Foc, în jurul căreia se grupează un număr de tineri scriitori, atât creştini, cât şi comunişti [...] Revista este un adevărat şi îndrăzneţ organ de avangardă. Mai mult încă. Fără a mă abate deloc de la convingerile mele creştine, dar de stânga, colaborez activ la lupta clandestină a comuniştilor, cu care am legături directe” .

Într-adevar, va tipări ilegal, împreună cu o seamă de prieteni comunişti, un “Buletin Antifascist”, iar în 1932 doar serviciile Siguranţei îl împiedică să viziteze Moscova. Activitatea ziarului “Credinţa”, unde publicau între alţii şi Zaharia Stancu, Cicerone Theodorescu, Eugen Jebeleanu, N. Carandino, Paul Caravia, va fi suspendată în 1938, în timpul ministeriatului lui Octavian Goga.

În Bucureştii anilor ‘30, Sandu Tudor devenise o figură absolut insolită, după un divorţ chiar violent de gândirism şi de extrema dreaptă, ajunse la apogeu, face puterii o opoziţie radi­cală de pe baricadele firavelor, pe atunci, grupări comuniste. Dezaprobă naţionalismul de tip fascist, detestă antisemitismul şi socoate burghezia în general drept clasă responsabilă pentru decăderea spirituală a omului, pentru erodarea valorilor şi a ierarhiilor tradiţionale. O gândire de tip anarhist? Sau marxist? Sau, mai degrabă, o judecată destul de aspră, ce-i drept, a civilizaţiei contemporane, venită din zona unui existenţialism creştin prezent, iata, şi în România interbelică, într-un moment când cadrele convenţional consacrate ale veacului îşi vedeau neputinţa?

“Viaţa noastră – îşi va nota el gândurile – cu datoriile şi drepturile ei, nu se mai întemeiază pe marile şi cereştile principii ale sfinţeniei şi ale nobleţei, ci pe principiile celei mai mari satisfacţii şi fericirii imediate pământeşti. Viziunea raiului şi fericirii materialiste, care pune din ce în ce mai mult stâpânire pe om, a răsturnat toate valorile vieţii” .

(…)

Un an mai târziu, Sandu Tudor este concentrat şi trimis din nou pe front. Revine în 1941, când i se încredinţează conducerea unei şcoli tehnice de moto-mecanizare, dar în 1942 este arestat de către Siguranţă, împreună cu alţi scriitori de stânga, şi închis la Târgu-Jiu.

Întors acasă de-abia prin 1944, îşi află familia răzleţită, astfel că decide să îmbrăţişeze viaţa monahală. În 1945 este primit ca frate la Mânăstirea Antim, unde va fonda gruparea isihastă “Rugul Aprins”. Este vorba despre un grup de studiu, conferinţe şi practică a Rugăciunii lui Iisus, frecventat de studenţi în Teologie, Filosofie, Arte, Litere, dar şi de personalităţi deja consacrate ale inteligenţei bucureştene din epocă: Ion Marin Sadoveanu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, V. Voiculescu, Pr. Dumitru Stăniloae, Dr. G. Dabija, Arhim. Andre Scrima, Constantin Joja, Mihail Avramescu etc.

“Rugul Aprins” întrunea, în general vorbind, oameni care avuseseră destule prilejuri să cunoască soarta credinţelor preschimbate, prin instituţionalizare, în ideologii. Majoritatea celor ce se întâlneau aici trăiseră experienţe întrucâtva similare celei încercate de către Sandu Tudor, la finele perioadei sale gândiriste. În optica lor, distincţia dintre Tradiţie şi tradiţiona­lism era clară. Acesta din urmă se asocia unui conservatorism naţionalist eşuând dezastruos, atat în planul politic, secular, cât şi în cel spiritual. În sânul grupării, Tradiţia, aşa cum am văzut deja din rândurile dedicate lui V. Voiculescu şi Mihail Avra­mescu, este receptată într-un sens transcendent, ea depăşeşte timpul şi locul, îndumnezeindu-le şi motivează, la o adică, atitudini de frondă la adresa ideologiilor şi tradiţionalismelor vremii, atunci când acestea tind să o substituie.

Împreună, aceşti intelectuali studiau scrierile paisiene de la Neamţ, Viaţa Stareţului Gheorghe de la Cernica, învăţăturile Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului, cărţile Sfinţilor Vasile cel Mare, Grigorie Sinaitul, Ioan Scărarul, încredinţaţi, după îndemnul lui Vasile de la Poiana Mărului, că, în vremuri de împuţinare a învăţătorilor duhovniceşti, studiul textelor patristice poate suplini, în bună măsură, absenţa fizică a maeştrilor. Căutau o cale de supravieţuire spirituală într-o epocă de faliment a dreptei europene şi de spoliere a individului, în beneficiul colectivismului biruitor, de stânga. Metoda le-o va oferi, în cele din urmă providenţialul şi totodată enigmaticul Părinte Ioan Kulighin, aflat în pribegie alături de Mitropolitul de atunci al Rostovului. El le aduce Sbornicul, îi iniţiază în Rugăciunea Inimii şi le descoperă Ortodoxia în expresia ei isihastă. Părintele Ioan îl lasă ca urmaş întru călăuzire tocmai pe Sandu Tudor. Atunci când este constrâns să plece în patria sovietelor, unde va şi dispărea fără urmă.

Mitropolitul Serafim consideră grupul de la Mânăstirea Antim ca pe un moment de renaştere filocalică românească survenit într-o perioadă de profundă criză şi de confuzie. Fără a şi-o propune în mod programatic, “Rugul Aprins” se manifestă ca o mişcare corozivă la adresa canoanelor momentului. Pe urmele călugărului Ioan Kulighin, Părintele Daniil şi intelectualii ce se întâlneau la Antim discutau despre maladiile spiritului modern, despre deşertăciunea cunoaşterii strict raţionale, şi încercau să conştientizeze sensurile profunde ale procesului de substituire a valorilor ce se desfăşura sub ochii lor. De asemenea, împărtăşeau credinţa în necesitatea de a respinge stereotipia din chestiuni ce ţin de spirit şi căutau simplitatea inimii. Din “Meditaţiile duhovniceşti”, publicate în volumul Taina Rugului Aprins, reiese evident că, aici, stereotipia era asociată mereu cu sterilitatea, pe când efortul de “simplificare” a inimii, adică de concentrare a ei asupra esenţelor şi de unire a ei cu mintea, era privilegiat ca aducător de roade spirituale bogate. Modelul propus, prin iniţierea în practica Rugăciunii Ini­mii, este unul fără îndoială soteriologic. Omul care se roaga neîncetat, în taina inimii sale, este asemenea înţeleptului ce-şi durează casa pe stânci. Nimic nu-l mai poate sminti.

Incomod pentru autorităţile comuniste, “Rugul Aprins” este scos în afara legii. Sandu Tudor va fi arestat din nou şi trimis pentru trei ani la Canal. Eliberat din detenţie, în 1952, este hirotonit preot şi călugărit la Mânăstirea Crasna, de către ÎPS Firmilian al Olteniei. Acum primeşte numele de Agaton. Curând, la Mânăstirea Neamţ, este înălţat în treapta de ieroschimonah, cu numele Daniil, şi se retrage la Schitul Rarău. După mărturia lui Roman Braga, adunase aici vreo doisprezece vieţuitori proveniţi din toate straturile sociale (inclusiv bucătari, chelneri, militari, vagabonzi), pe care îi iniţia în tainele Rugăciunii lui Iisus şi într-ale teologiei. Obişnuia să coboare periodic în lume, pentru a-şi vedea prietenii şi a procura cărţi. Cu prilejul unei astfel de expediţii este arestat, în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, în casa lui Alexandru Mironescu. Tot atunci sunt arestaţi şi majoritatea unor foşti membri ai “Rugului Aprins“, între care Părintele Stăniloae, Arhimandriţii Sofian Boghiu, Roman Braga, Benedict Ghiuş, Felix Dubneac, ieromonahul Adrian Făgeţeanu, Dr. Gh. Dabija, Alexandru Mironescu, Şerban Mironescu, V. Voiculescu etc. Vor fi judecaţi cu toţii în procesul “Lotul Teodorescu Alex, şi alţii”. Ieroschimonahul Daniil este condamnat, conform art. 196 CPP, la 25 de ani de închisoare, pentru infracţiunea de a fi uneltit în contra ordinii sociale citind şi comentând în public texte duşmănoase la adresa regimului. Era vorba, desigur, despre scrierile unor Părinţi ai Bisericii…

A murit în temniţă, în noiembrie 1962 (a se revedea, mai sus, nota 105). Ultima oară fusese văzut prin 1960 în penitenciarul de la Aiud, grav bolnav. Nu se cunosc împrejurările certe ale morţii, nici locul unde va fi fost înmormântat. În acest caz, majoritatea cunoscuţilor săi afirmă că a avut parte de o moarte martirică. [nota noastra: vezi: Cum a murit Părintele Daniil; Părintele Roman Braga, condamnat şi el în lotul Rugul Aprins, mărturisea undeva că "părintele Daniil a murit la Zarca de la Aiud după patru ani de torturi şi bătăi, fiind printre puţinii deţinuti care au purtat lanţuri pe toată durata detenţiei".]

Vedem bine, opţiunile lui Sandu Tudor par contradictorii şi mereu în contratimp cu jocurile istoriei. În orice caz, în asumarea unui mod de expresie, dar şi de viaţă, convenţional menţinut în zona non-esteticului, el transgresează flagrant canonul ce ar dori să-i împartă pe autorii români de secol XX în două cete: tradiţionalişti şi modernişti. Se distanţează de gândirism chiar în anii ‘30, de îndată ce îl percepe ca rezervor pentru ideologia extremei drepte, iar socialismul şi comunismul nu-l vor atrage în turbulenţa lor atunci când ajung la putere. Liber de orice oportunism, Sandu Tudor se desparte de ideologii, în momentul când le vede preschimbate în idoli avizi de jertfe. În numele unei morale de la care nu-şi îngăduie să abdice, el trece, invariabil, de partea victimelor.

Într-un fel, este reprezentativ pentru o anumită categorie, ce-i drept restrânsă, de intelectuali români de la jumătatea secolului XX. Aceştia reuşesc să depăşească etic marile ispite politice ale veacului, chiar dacă vremelnic le creditează, asumându-şi citadin credinţa creştin-ortodoxă. De pe aceste poziţii, ei vor aborda critic principiile şi canoanele modernităţii.

***

Ne propusesem, la începutul acestui capitol, să prezentăm o biografie (im)posibilă a lui Sandu Tudor, căutând să surprindem totodată modul cum se încadrează aceasta în contextul epocii autorului. Dar, ajunşi în acest moment, suntem tentaţi să încheiem prin a spune că viaţa Părintelui Daniil nu a putut fi continută în limitele unei epoci şi nici nu poate fi înţeleasă altfel. Avem de a face cu o personalitate în continuă fierbere, în continuă mişcare, în continuă căutare. Aparent, s-ar apropia de imaginea lunatecului, din comentariul Pr. Mihail Avramescu, discutată în capitolul anterior. Sandu Tudor pare a fi un om mereu pregătit să se lase pradă tuturor visurilor şi idealurilor, mereu gata să se epuizeze în căutarea unei fericiri utopice. În aparenţă, prea puţine lucruri se schimbă. Însă în profunzime pare că totul căpătase un sens, iar tumultul de la suprafaţă nu era decât semnul unui efort continuu de menţinere a unui echilibru tainic şi a unei legături neîntrerupte cu începătoriile vieţii, care aduc lumină, claritate şi preaplin. Acum putem vedea mai bine, desigur, că Antimul a însemnat pentru el împlinirea unui destin şi că Antimul este de receptat ca parte integrantă a operei sale ample de căutare.

Că este aşa şi nu altfel, ne-o dovedeşte un amănunt plin de miez: între anii 1948-1949, Părintele Daniil s-a îngrijit de pictarea a patru icoane mari, de-o parte şi de alta a intrării în Mănăstirea Antim. Este vorba despre patru mozaicuri, despre care Pr. Andre Scrima spune că au fost realizate de către Pr. Sofian Boghiu şi Olga Greceanu. Acestea îi reprezintă pe următorii sfinţi: Sf. Mucenic Antim, eponimul ierarhului de vrednică amintire din Iviria; Sf. Alexie, Omul lui Dumnezeu; Sf. Nicolae; Sf. Muceniţă Agata. Deloc întămplător, Pr. Scrima sugerează că destinul acestor sfinţi ar avea ceva în comun cu destinul lui Sandu Tudor. Este drept, călugărul-poet decide să împodobească intrarea mânăstirii cu aceste chipuri după ce parcurge, împreună cu Pr. Benedict Ghiuş, testamentul lui Antim Ivireanul. Dar, urmând sugestia Pr. Scrima, trebuie să remarcăm că doi dintre aceşti sfinţi, anume Sf. Muceniţă Agata, prăznuită în ziua de 5 februarie, precum şi Cuv. Alexie, Omul lui Dumnezeu, sunt deopotrivă sfinţi proveniţi din familii înrudite.

Familia Muceniţei Agata făcea parte din clasa nobiliară siciliană, iar familia Cuviosului Alexie, cu praznic pe data de 17 martie, ţinea de aristocraţia romană. Pe de altă parte Sf. Agata şi Sf. Antim sunt, amândoi, martiri. Sf. Agata a fost ucisă în chinuri cumplite, în anul 251, în timpul domniei lui Decius, după ce mai întâi fusese ispitită o vreme să se lepede de credinţă de către o curtezană din Catania, Afrodisia, în vreme ce Sf. Antim, episcop al Nicomidiei, a fost arestat în anul 302 şi ucis în anul 303. Cu privire la acesta din urmă, se spune că a avut un comportament deosebit faţă de ostaşii trimişi să-l aresteze. Întâlnindu-se cu ei pe cale, aceştia l-au întrebat unde este episcopul Antim. El i-a invitat în casa sa, iar după ce i-a ospătat şi i-a tratat ca pe nişte prieteni apropiaţi, s-a predat în mâinile lor. Supus unor chinuri dintre cele mai cumplite, asemenea Agatei, el a preferat moartea, în locul renegării propriei credinţe.

Tot un sfârşit pilduitor a avut şi Cuviosul Alexie. El şi-a părăsit familia înstărită, pentru a-şi putea cultiva vocaţia monahală. Iniţial a fugit la Edesa, în Mesopotamia, unde a trăit ca un pustnic vreme de mulţi ani. Atunci când oamenii au început să-l cerceteze mai des, el a decis să fugă şi, urcându-se într-o corabie, a revenit la Roma, unde s-a bucurat de milostenia tatălui său, care însă nu l-a recunoscut. A trăit şi a murit într-un anonimat total, viaţa şi faptele lui putând fi reconstituite pe baza unei autobiografii alcătuite chiar de către el însuşi, cu puţin timp înainte de moarte. De asemenea, Sf. Nicolae, prăznuit la 6 decembrie, va fi fost cu siguranţă unul dintre modelele lui Sandu Tudor. Mai întâi, desigur, pentru erudiţia şi înţelepciunea lui, pentru rezistenţa de care a dat dovadă în timpul ultimelor persecuţii, dar şi pentru temperamentul său vul­canic şi impulsiv, uneori: se ştie că, la primul sinod ecumenic (Niceea, 325), Sf. Nicolae l-a pălmuit pe ereticul Arie. San­du Tudor preia câte ceva din destinul fiecăruia dintre aceşti sfinţi. Provenea dintr-o familie înstărită, fără însă a cădea în tentaţiile unei vieţi confortabile, sau în cele care i-ar fi deschis drumul spre o carieră plină de glorie literară sau politică; era erudit, temperamental şi îşi cultivase o adevărată obstinaţie a credinţei, o rezistenţă ieşită din comun, astfel încât a putut trece cu bine testul suprem la care a fost nevoit, în cele din urmă, să se supună, în cel mai bun anonimat imaginabil pentru un martir al credinţei.

După cum spuneam şi mai înainte, este semnificativ faptul că Părintele Daniil împodobeşte poarta mânăstirii astfel, la puţină vreme după ce îşi face el însuşi intrarea în viaţa mo­nahală – viaţă pe care o va percepe, după cum sugerează Pr. Scrima, ca pe o nouă incintă, şi asupra căreia va tinde să-şi imprime poeticitatea, în forme adecvate unui interior nou, unde se afla. Întreaga operă poetică a lui Sandu Tudor poate fi citită astfel: ca o perpetuă încercare de umplere a unor forme deja înnobilate, dar şi fragile, cu spiritul veşnic nou şi acelaşi totodată.

Notă: Totuşi, în 1927 publicase, în revista Gândirea, “Acatistul Prea Cuviosului Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, din Basarabov”, într-o primă formă, iar în anul 1928, revizuindu-l şi întregindu-l, solicită Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române bine cuvântarea pentru tipărire: Înalt Prea Sfinţite Stăpâne, Cu adâncă smerenie depun, odată cu aceasta, alăturatul “Acatist al Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov”, scris de mine în versuri, după metrica şi ritmul vechiului Acatist de tip bizantin, adăugând în plus ritmica modernă, rugându-vă să binevoiţi a dispune să fie cercetat şi aprobat de Sfântul Sinod, ca, eventual, să poată fi întrebuinţat de credincioşi în pioasele lor citiri şi mângâieri duhovniceşti, fără temere de erezie sau inovaţie nepotrivită învăţăturii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. 28 Mai 1928, Bucureşti, Sandu Tudor, scriitor. Răspunsul nu se lăsase aşteptat: Domnului Sandu Tudor. Ca răspuns la petiţia ce ne-aţi înaintat, avem onoarea a vă aduce la cunoştinţă că Sfântul Sinod, în şedinţa din 20 Mai 1928, cercetând lucrarea Dumneavoastră intitulată “Acatistul Sfântului Dimitrie cel Nou Basarabov” şi apreciind valoarea ei atât din punct de vedere literar, cât şi al păzirii intacte a adevăratei învăţături a Sfintei noastre Biserici, aprobă cu elogii tipărirea acestei lucrări. 13 Iulie 1928, Bucureşti, Preşedinte Pimen, Mitropolitul Moldovei. Acatistul n-a fost totuşi tipărit în volum decât în anul 1942, la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă.

(din: Pr. Constantin Jinga, Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – omul şi opera, Editura Christiana, Bucureşti, 2005)

 

 Sursa: Război întru Cuvânt