Un invitat grec despre simpozionul de martirologie de la Bucureşti

Cum Simpozionul de Martirologie desfăşurat luna trecută la Bucureşti nu s-a prea bucurat de o mediatizare pe măsură în despiritualizata şi ideologizata presă de la noi, iar pe diferite site-uri şi bloguri a fost prezentat cu rea-voinţă mistificatoare, cred că e cu atît mai binevenită această prezentare făcută chiar de unul dintre invitaţii străini participanţi la Simpozion, Pr. Prof. Dr. Georgios Metallinos, a cărui certă autoritate sacerdotală şi universitară este pe deasupra oricăror interese partizane din dezbinata lume românească. Îi mulţumesc, în numele tuturor cititorilor, vrednicului Protos. Leontie Fusa, care a tradus atît de prompt textul din greceşte şi l-a transmis în format electronic organizatorilor Simpozionului. Îl reproduc aici cu îngăduinţa d-lui Dr. Pavel Chirilă şi îl ilustrez cu fotografii realizate de d-l Irinel Cîrlănaru. (Răzvan Codrescu)

Cu Dr. Pavel Chirilă, preşedintele Fundaţiei organizatoare

PROTOPREZBITER GEORGIOS METALLINOS:

1. Prin harul lui Dumnezeu, am trăit o experienţă unică, la Bucureşti, pe 11 şi 12 octombrie. Este vorba despre participarea mea la un simpozion, care a fost organizat de Fundaţia „Sfânta Irina”, cu tema: „Moartea martirică”, adică semnificaţia şi importanţa „martiriului”. Vorbitorii invitaţi au fost nume cunoscute în spaţiul cercetării ştiinţifice, teologi, istorici, medici etc., ca de pildă cei deja cunoscuţi şi în ţara noastră, atât din prezenţa lor la simpozioane, cât şi din traducerile operelor lor: domnul profesor Tristram Engelhardt, doamna Corinna Delkeskamp-Hayes, părintele profesor Vasile Mihoc etc.

Preşedinte al simpozionului a fost directorul Fundaţiei, profesorul de medicină şi bioetică dr. Pavel Chirilă, iar moderatorul lucrărilor a fost mai sus-pomenitul părinte Mihoc, unul dintre cei mai de seamă clerici şi profesori din România. Propriile cercetări le-au comunicat şi Preasfinţitul Episcop Sofian, şi profesorul Academiei Teologice din Moscova, domnul Dominic Rubin. Simpozionul ştiinţific, excelent organizat, a cuprins şi o masă rotundă, cu o mai largă participare a congresiştilor la dezbateri. Trebuie semnalat şi faptul că mulţi congresişti erau vorbitori de greacă, în principal clerici şi teologi, care şi-au făcut studiile postuniversitare în Grecia (la Atena sau Tesalonic). Comunicările, realmente de un înalt nivel, s-au făcut în limbile engleză şi română.

Când am primit onoranta invitaţie de a participa şi eu la simpozion, mărturisesc că alegerea temei m-a surprins în mod plăcut. Vrând să răspund cu o temă din spaţiul cercetării mele, am ales-o pe cea de mai sus, îmbinând importanţa teologică şi naţională a neo-martirilor, pentru că şi ortodocşii români, ca şi noi, îi au pe neo-martirii lor, din perioada de dominaţie otomană. N-am ştiut însă că, prin harul lui Dumnezeu, cu studiul meu voi da un răspuns la o problemă fundamentală, cu care s-a confruntat simpozionul, aşa cum s-a dovedit în decursul lucrărilor lui. Şi asta pentru că există o importantă cerere în viaţa bisericească şi în teologia României de astăzi.

2. Este cunoscut faptul că în perioada regimului comunist, în această mare ţară ortodoxă, minoritatea conducătorilor a dezlănţuit o persecuţie fără precedent împotriva ortodocşilor, fără deosebire de poziţie socială, neexceptând demnitarii sau persoanele sus-puse care n-au vrut să se alăture regimului comunist şi au fost consideraţi periculoşi; fără însă ca acest lucru să însemne, cel puţin pentru majoritatea zdrobitoare a celor persecutaţi, că aparţineau anumitor partide sau că erau dirijaţi de reprezentanţii Occidentului burghez. În numeroasele „lagăre de concentrare” create au fost închişi sute de mii de cetăţeni care – aşa cum s-a dovedit – n-au fost decât simpli credincioşi ortodocşi, care au preferat să devină victime într-o ardere-de-tot (holocaust) creştin-ortodoxă decât să accepte negarea credinţei lor prin trecerea la ateism. Au urmat în felul acesta exemplul vechilor mărturisitori şi martiri.

Cele de mai sus au fost confirmate în a doua zi a simpozionului, când am vizitat (în pelerinaj) una dintre marile lor închisori, în afara Bucureştiului, la Jilava, unde literalmente ne-am îngrozit. Pentru că din descrierea şi istorisirea a doi vechi deţinuţi de acolo (printre puţinii care au supravieţuit până astăzi), din tot ce am văzut şi am putut să conchidem, ne-am încredinţat că a fost vorba despre reînvierea muceniciilor din alte epoci, din vechiul Imperiu Roman până la regimurile totalitare şi fasciste din secolul XX. Dar trebuie să precizăm aici că, din punct de vedere istoric, valoarea torturilor a fost dogmatizată de către al IV-lea Conciliu de la Lyon (1245), al XIII-lea Sinod Ecumenic al Bisericii Latine (romano-catolice), care a acceptat torturile ca pe un mijloc de anchetă pentru facilitarea operei Sfintei Inchiziţii! Astfel s-au născut monştrii Revoluţiei franceze, ai Revoluţiei bolşevice sau ai nazismului, cu toate imitaţiile lor ulterioare.

Condiţiile de „viaţă” în celulele morţii erau mai rele decât cele ale creştinilor şi evreilor din lagărele de concentrare ale lui Hitler. De aceea, noii mărturisitori români din închisorile-morminte au cerut cu disperare să fie trataţi măcar aşa cum naziştii se poartă cu deţinuţii lor! Din acest motiv, singura lor mângâiere şi uşurare era rugăciunea şi, prin aceasta, dezvoltarea unui spirit de frăţească dragoste şi solidaritate, care a provocat uimirea noastră.

În anul 2009, în oraşul universitar Sibiu, a fost publicată de către Editura Agnos traducerea engleză a unei importante cărţi cu titlul Sfântul închisorilor, avându-l ca autor pe monahul Moise. Cartea se referă la unul dintre martirii închisorilor româneşti, Valeriu Gafencu. Ceea ce oferă o greutate în plus este faptul că această carte a fost editată cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia (Transilvania). Am avut onoarea să-l cunosc şi să mă împrietenesc cu el, atunci când, la început ca decan al Facultăţii noastre, l-am vizitat în Eparhia sa, dar şi prin participarea mea, la invitaţia sa, ca Decan al Facultăţii de Teologie de acolo, la simpozioane în acest minunat oraş. Traducerea în engleză a făcut-o monahul Sava de la Mănăstirea Oaşa. Pot să vă comunic că această carte se traduce deja în limba greacă şi o recomand călduros încă de pe acum.

3. Simpozionul a fost urmărit de episcopi şi clerici, monahi şi monahii, profesori şi, în principal, ortodocşi culţi şi luptători, cu poziţionare precisă faţă de sistemele surori, comunismul şi fascismul, produse ale secularei dialectici occidentale, care au fost transplantate în Răsăritul Ortodox. Simpozionul a avut ca scop impulsionarea şi încurajarea Sfântului Sinod al Bisericii României să purceadă la recunoaşterea oficială a acestui holocaust al ortodocşilor acestei ţări. Desigur, n-au lipsit nici dintre cei care nu cunoşteau criteriile eclesial-teologice ale Ortodoxiei, vorbind despre „aşezarea în rândul sfinţilor” (ἁγιοκατατάξεως), şi în esenţă despre „sanctificare” (ἁγιοποιήσεως), aşa cum de altfel se întâmplă şi în Biserica noastră. Smerita mea contribuţie, aşa cum a fost caracterizată de către mulţi, a fost recomandarea de a se evita generalizarea făcută de Ierarhia noastră^**, sub fericitul întru adormire Arhiepiscop Hristodulos, cu referire la Asia Mică (1922). Am subliniat că o aşezare în rândul sfinţilor generalizată, şi în esenţă sanctificarea (a se vedea canonizatio la catolici), ar crea mai mari probleme Corpului Eclesial Român, care fireşte nu ar aduce nici un folos. Tocmai de aceea, am recomandat să se facă un prim pas prin recunoaşterea bisericească oficială a sacrificiului martirilor holocaustului românesc. Având în vedere rolul matern al Ierarhiei bisericeşti în vremuri critice, care pentru ocrotirea turmei evită mişcările riscante şi grăbite, atunci când Ierarhia întârzie şi evită să ia hotărâri, poate fi vorba de două lucruri: fie de înţelepciune, fie de trădare. A doua variantă vreau întotdeauna să o exclud dintr-o Ierarhie ortodoxă.

Există însă o dificultate naţională, aşa cum mulţi dintre congresişti au subliniat în pauze; că adică cei care obstrucţionează o astfel de hotărâre sunt renegaţii călăi „ortodocşi” ai celor întemniţaţi şi unii notabili evrei. Fireşte, nu pot să cercetez veridicitatea acestei opinii, dar nici să o resping, pentru că cei care au făcut această mărturisire au fost distinşi ortodocşi români şi buni cunoscători ai lucrurilor.

* Cf. II Corinteni 2, 15-16: „Pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă…”

** Sinodul mare la greci este numit Ierarhia [n. tr.].

Lămurindu-l pe mai tînărul Dominic Rubin...