Patru ani de la mutarea la cer a părintelui mărturisitor Gheorghe Calciu PDF Imprimare Email

(† 21 noiembrie 2010)

MOARTEA NU EXISTĂ

(extrase din cartea Viaţa părintelui Gheorghe Calciu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007)

 

Acolo unde este mângâierea Duhului

Prin grele pătimiri a îngăduit Domnul a trece Părintele Calciu din tinereţe până în ultima clipă a vieţii. Sfinţia sa spunea că în urma multor dureri şi după multe frământări sufleteşti, a înţeles că Hristos nu a venit  pe pământ ca să desfiinţeze suferinţa, sau ca să o piardă. Nu a venit nici măcar să o explice. Ci Hristos a venit ca să umple fiecare suferinţă umană cu prezenţa Sa. Şi noi, cei care i-am fost în preajmă în acele zile de chinuri trupeşti, mărturisim că am simţit Duhul lui Dumnezeu odihnindu-Se în Părintele.

La începutul anului 2006, medicii i-au diagnosticat cancer la pancreas. Doamna preoteasă ne-a povestit că în ziua în care a aflat despre asta, Părintele a fost foarte abătut. La stăruinţele ei de a afla pricina acelei mâhniri cu totul neobişnuite la Părintele, el i-a spus adevărul, adăugând: „Dar nu sunt mâhnit pentru mine, ci mă gândesc la ce vei face tu...!”.

Totuşi, chiar şi în aceste condiţii Părintele a hotărât să vină, ca în fiecare an, în ţară, cu orice risc, cu orice preţ... În pelerinajul pe care l-a făcut, ca de obicei, pe la mănăstirile şi locurile dragi Sfinţiei sale, boala s-a agravat mult, impunându-se o intervenţie chirurgicală de urgenţă. Nu mai putea mânca aproape nimic de câteva luni, vărsa mereu, iar acum făcuse o pseudo-ocluzie din cauza cancerului. Prietenii l-au mustrat frăţeşte: „De ce ai pornit la un astfel de drum, dacă ştiai că eşti aşa bolnav?!”. Răspunsul Părintelui i-a dezarmat pe toţi: „Voi chiar nu înţelegeţi că am venit să-mi iau rămas bun şi, poate, să mor în Ţară…?!”.


Iar lui Dumnezeu, Celui ce iubeşte pe cei care se jertfesc pentru El şi Biserica Lui, I-a bineplăcut acest gând şi l-a binecuvântat pe Părintele cu mult har, întru folosul nostru duhovnicesc.

De altfel, în urma operaţiei medicii au confirmat în termeni drastici cuvintele Părintelui, spunând: „Încă trei săptămâni. Atât”. Dar pentru că Duhul este Cel ce dă viaţă, de la data operaţiei Părintele a mai trăit încă aproape şase săptămâni. În afara cancerului, aflat într-o formă foarte avansată, mai suferea cu inima şi rinichii. Scriem aceste lucruri pentru a se înţelege că trupeşte, Părintele era istovit de boală. Era un efort să se ridice, să ţină o cană în mână... Rămâne o taină nedezlegată lumina chipului său, zâmbetul plin de dragoste, bucuria de a dărui celuilalt, de pe patul de suferinţă, ceva din bucuria şi lumina lui Hristos. Omeneşte, aceasta era cu neputinţă. Dar în Filocalie stă scris că acolo unde este mângâierea Duhului, neputinţa şi legile naturale nu mai lucrează.

O lună de zile, cât am stat lângă Sfinţia sa, nu a cerut nici un calmant, nu l-am auzit plângându-se că-l doare ceva, mai mult, nu am văzut nici o crispare, nici o încruntare a expresiei feţei, ca semn al suferinţei trupeşti sau al istovirii sufletului. Cu desăvârşire acestea nu erau la Părintele.

Porunca dragostei, a cercetării celui bolnav, sau a recunoştinţei te aduceau la patul lui de boală, dar odată ajuns acolo realizai că de fapt tu erai cel bolnav, care aveai nevoie de dragostea Sfinţiei sale.

                                                                               

38.jpg

Un mod evanghelic de a fi               

Îi mulţumim lui Dumnezeu - şi ne dăm seama că nicicând n-o vom putea face îndeajuns - că nu a ascuns ochilor noştri a vedea în Părintele, mai înainte de toate, un împlinitor al poruncilor Evangheliei în zilele noastre. În lucrurile mari şi importante, precum şi în lucrurile mici, aparent neînsemnate, l-am văzut pe Părintele împlinind şi dând viaţă cuvântului lui Dumnezeu.

Îmi amintesc de o întâmplare prea frumoasă şi dragă nouă, care va vorbi de la sine. Într-una din zile, i-am prezentat Părintelui o iconiţă mai deosebită, a Sfântului Mucenic Gheorghe, aurită, într-o cutie şi ea foarte frumoasă. I-am spus că ne-am gândit să i-o dăruim asistentei şefe din partea Sfinţiei sale. Părintele a admirat iconiţa şi după câteva clipe de tăcere ne-a zis:

- Ştiţi ce aş face eu…? Eu i-aş da-o unei infirmiere... este una, mai simplă, care nu are dinţi. Cred că ea s-ar bucura mai mult. Ele fac aici cea mai mare umilinţă.

Am primit atunci o lecţie vie şi de neuitat despre ce înseamnă mila şi milostivirea. Felul nostru omenesc de a rezolva lucrurile, ca "totul să iasă cât mai bine", era biruit de modul evanghelic al Părintelui de a fi, de a se comporta, mod atât de uman şi de firesc în cele din urmă.

Am făcut, desigur, după cum ne-a spus Părintele, iar infirmiera a venit să-i mulţumească cu ochii umezi de lacrimi.

                                                                                                      
Un om al dragostei


Alături de Părintele am înţeles încă o dată că dragostea e pecetea prin care oamenii îi pot recunoaşte pe adevăraţii ucenici ai lui Hristos, pe adevăraţii păstori de suflete. „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste între voi.”.

Nu ştim a spune altceva decât că am văzut un om care în mod real se bucura cu cei ce se bucură şi suferea cu cei îndureraţi. Sute de oameni s-au perindat în acea lună pe la patul Părintelui. Îi primea pe toţi, pentru că, spunea, „nu vreau să plece nimeni mâhnit”. Era ca o mamă ce se bucură de fii. Veneau zilnic zeci şi zeci de oameni, adeseori aducând cu ei durerea unei vieţi întregi, poveri ori bucurii sufleteşti. Şi fiecare a plecat de acolo cu sufletul uşurat.

Părintele nu ne spunea lucruri ieşite din comun, dar cuvintele sale erau cu putere multă. Vorbea simplu, măsurat, folosind cuvintele rugăciunilor, ale psalmilor. Pentru fiecare în parte, acele cuvinte au rămas de neuitat: „Dumnezeu să te ocrotească!”, ori „Îngerul Domnului să te conducă!”, sau „Să te binecuvinteze Dumnezeu, Cel ce a făcut cerul şi pământul!”... Cu toţii am simţit că Părintele nu participa din exterior la durerea ori bucuria noastră, ci dinăuntru.

Eram lângă sfinţia sa când o maică rasoforă din obştea noastră a venit să-i ceară binecuvântarea şi aplecându-se cu sfială, i-a spus:
Părinte, cu  ajutorul lui Dumnezeu, peste câteva zile, de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, am să fiu şi eu călugărită!”. Părintele nu a răspuns imediat, nici nu i-a făcut o urare convenţională, cum se procedează de obicei. Pur şi simplu chipul i s-a luminat şi faţa i-a strălucit de o bucurie nepământească. Pe urmă i-a zis cu putere: „Maica Domnului să te binecuvinteze!” şi a adăugat cu dărnicie binecuvântări peste binecuvântări. Maica nu a mai fost în stare să spună nimic şi a plecat zburând parcă... Peste mai multă vreme mi-a mărturisit  că nu a mai văzut şi nu a mai simţit pe nimeni vreodată cu o inimă aşa de mare, încât să se bucure de bucuria celuilalt ca şi cum ar fi fost a sa. Parcă Părintele era cel ce urma să fie călugărit! Seara târziu, după ce maica plecase de mult şi alte zeci de persoane veniseră între timp, fiecare împărtăşindu-i frământările şi durerile, Părintele a stat puţin şi, foarte mulţumit, a exclamat: „Maica se pregăteşte de călugărie!”. Când vei simţi bucuria aproapelui ca pe însăşi bucuria ta, atunci ai ajuns la măsura retragerii în zăvorâre, spun Părinţii… Domnul a rânduit ca de praznicul Intrării Maicii Domnului în Biserică, în timp ce maica primea tunderea în călugărie, logodindu-se cu Hristos, sufletul Părintelui să treacă la cele veşnice, unindu-se şi el cu Mirele Ceresc.

Slujirea aproapelui             

Prin felul său firesc de a se purta, prin smerenie şi iubire, Părintele câştigase încetul cu încetul dragostea tuturor celor din Spital, sau cel puţin respectul lor cald. Îi primea pe toţi cu aceeaşi măsură a inimii, şi pe infirmiere, şi pe brancardieri, şi pe asistente ori doctori... Într-o zi, o asistentă i-a mărturisit: „Părinte, să ştiţi că noi aproape ne certăm între noi, care să vină la salonul dumneavoastră...!”.  Şi un alt cadru medical i-a spus: „Părinte, eu vin des pe aici, chiar dacă nu am treabă, pentru că mă simt bine în acest salon. Parcă nici nu sunt la spital, parcă sunt la o mănăstire...!”.

Pentru toţi Părintele avea un cuvânt bun de spus, o mângâiere, o încurajare, sau chiar o mică glumă, prin care ne readucea pe calea cea adevărată de înţelegere şi trăire...

Aproape seară de seară, în ultimile două săptămâni petrecute la Spitalul Militar, Părintele şi-a luat osteneala de a-i vizita şi cerceta pe bolnavii de pe secţie. Astfel încât, după ce toată lumea se liniştea, Părintele se ridica din pat şi susţinut de două persoane, îşi începea nevoinţa. Mergea în toate saloanele, la fiecare bolnav şi-i miruia cu untdelemnul dragostei. Pe toţi Părintele a vrut  să-i încredinţeze de dragostea lui Dumnezeu cea mare, cea negrăită, pentru omul care se afla poate atunci în pragul veşniciei. Grija, delicateţea, negraba cu care Părintele vorbea cu aceşti bolnavi, cu care îi binecuvânta, erau zdrobitoare pentru noi ceilalţi. Vedeam un om care uitase de sine, un înger în trup.

În ultimele zile Părintele s-a întors la patul său de două ori mai galben decât plecase. L-am văzut chiar clătinându-se de-a binelea pe picioare, în timp ce rostea rugăciunea „Împărate ceresc” la patul unei persoane speriate de operaţia ce urma să o facă. Cu toate acestea, nu a dat o clipă înapoi, ci s-a jertfit până la capăt.

Odată, intrând într-un salon, Părintele a mers direct, aproape grăbindu-se, la căpătâiul unei femei foarte bolnave care abia fusese adusă acolo. Aceasta cu greu mai putea vorbi, numai privirea şi-o mai mişca. Îmi amintesc foarte clar cum Părintele şi-a pus mâinile pe capul ei şi cu hotărâre şi dragoste a rostit rugăciunea: „Eu, nevrednicul preot, cu puterea ce-mi este dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!”. Era pentru prima dată când o vedea pe acea femeie şi a fost singura căreia am auzit să-i dea dezlegarea de la spovedanie... 

Am gândit atunci că Părintele a „încurcat” rugăciunile şi l-am privit puţin contrariată de ceea ce auzeam. Însă apoi, când acea femeie a mărturisit cu voce stinsă şi gravă: „Părinte, eu L-am trădat pe Dumnezeu!”, m-am smerit şi am înţeles că aici era o rânduială de Sus. Părintele a mângâiat-o: „Dumnezeu te iubeşte. Iubeşte-L şi tu, aşa cum te iubeşte El!”. Au mai schimbat apoi alte cuvinte, pe care noi ceilalţi le-am auzit, dar nu le-am priceput... Nu ştim dacă acea persoană mai trăieşte ori nu, însă acum ştim că gestul Părintelui a avut un tainic şi temeinic rost.

Altădată, mergând la patul unei tinere topite de boală, cu un cancer evoluat, l-am auzit întrebându-o cu nesfârşită, familială dragoste: "Ce mai faci, draga mea?". Şi am văzut cum, în acele clipe, Părintele devenise în întregime  lumină ce îmbrăţişa acea suferinţă.


http://www.razbointrucuvant.ro/wp-content/uploads//2008/11/orthodox-word.JPGÎncrederea în om

Tot felul de oameni s-au perindat pe la patul Părintelui: prieteni vechi sau oameni care abia auziseră de sfinţia sa, intelectuali cunoscuţi şi credincioşi anonimi, oameni de afaceri sau foşti politicieni, călugări şi maici... Fiecare cu vorba şi portul său. De multe ori nouă, celor care stăteam lângă Părintele, ne veneau gânduri de felul: „Ce poate să întrebe acesta...? Ce nevoi duhovniceşti are el? Şi tocmai acum, când Părintelui îi este rău... Lasă, că Părintele va termina repede cu el...!”.

Însă Părintele nu doar că avea aceeaşi dragoste faţă de toţi, dar avea şi încredere în omul care-i stătea în faţă. Iar această încredere era simţită de celălalt şi lucra în sufletul lui. Îl făcea să devină mai bun, aşa cum de fapt şi era în adâncul său. În mod tainic, atitudinea Părintelui îţi dădea o nădejde vie că Dumnezeu te primeşte şi pe tine, cel cu chip încă urât, murdărit poate de mulţimea fardurilor văzute sau, în adânc, de alte patimi nevăzute. Dragostea sfinţiei sale îţi vestea că Dumnezeu Cel în care poate tu nu crezi încă, crede El în tine. Pentru că fiind un om al durerilor, Părintele ştia că şi păcătoşii se mântuiesc, se pot mântui. Că pocăinţa a deschis raiul şi tâlharilor, şi vameşilor, şi desfrânatelor...


Cereţi şi vi se va da

Ne este şi mai greu a vorbi despre felul în care se ruga Părintele. Pentru că dincolo de rugăciunile pe care cerea să i le citim, era încă ceva, esenţialul, rugăciunea cea de taină, care nouă ne scăpa...

Ceea ce putem mărturisi este că, deşi epuizat de boală, Părintele căuta să păstreze o rânduială a rugăciunii aproape după tipicul bisericesc. Această deprindere şi-o luase din timpul ultimei închisori, la Aiud, când, la fel ca şi acum, încerca să intre în fluviul de rugăciune sobornicească a Bisericii, rugăciune comunitară pe care o iubea atât de mult. Astfel încât, în afară de rugăciunile pe care i le citeam dimineaţa, după-amiază, cam în timpul vecerniei, cerea să mai citim un Acatist, iar seara, la culcare, iarăşi alte rugăciuni. La aceste trei momente de peste zi mai adăuga rugăciuni din Molitfelnic pentru cei bolnavi, sau pentru alte situaţii. Iubea mult rugăciunile către Maica Domnului, Acatistul Sfântului Nectarie de Eghina şi al Sfântului Gheorghe.

Am mai observat la Părintele încă un lucru pe care l-am întâlnit şi la alţi mari Părinţi: un anume fel de a spune rugăciunile începătoare, cu toată luarea-aminte, cu dulceaţă, smerenie şi putere, încât de la primele cuvinte simţeai că intri într-o altă lume, a Duhului. Dar peste toate, ceea ce este cel mai important e că Dumnezeu asculta rugăciunile Părintelui şi cererea sa o împlinea.

Amintim aici de soţia unui doctor, ortoped la Spitalul Militar, care venea adesea la Părintele, cerându-i să se roage pentru soţul ei, internat  în Reanimare în stare de comă, având o tumoare la creier. Fusese un doctor foarte milostiv. Am fost cu Părintele la patul domnului doctor şi am văzut că mare era suferinţa acelui om... Părintele, cel puţin, parcă s-a topit în acel moment. S-a făcut şi mai mic, şi mai firav. Oare de ce... m-am întrebat atunci, ce a văzut Părintele? Răspunsul mi l-am dat în parte mai târziu. Poate că i s-a dat a şti voia lui Dumnezeu cu acel om, sau poate altceva...

Soţia doctorului, farmacistă, îi cerea Părintelui să se roage pentru bolnav mai ales atunci când acesta făcea febră foarte mare, care nu scădea cu nici un medicament şi era agitat din cauza durerilor. Părintele se ruga şi, în mod minunat, pentru câteva ore bolnavul se liniştea din convulsii, iar febra scădea... Văzându-l cât de tare se chinuie de săptămâni întregi, Părintele i-a propus preotului de la Spital să-i citească rugăciunea de ieşire cu pace a sufletului. Acesta însă a amânat, sperând ca bolnavul să se trezească şi să poată fi împărtăşit. Dar chinul era din ce în ce mai mare, starea tot mai gravă, aşa că după alte câteva zile foarte grele şi pentru cel bolnav şi pentru soţia sa, Părintele a mers la căpătâiul bolnavului şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i dea sfârşit durerilor. Peste câteva ore acel suflet s-a înfăţişat înaintea Dreptului Judecător. Aflând că a murit, Părintele şi-a făcut cruce, iar pe chip i s-a aşternut odihna. Cred că se rugase mult în taină pentru el.

Cu soţia lui ne-am reîntâlnit, peste mai puţin de două săptămâni, la Radu-Vodă, în faţa sicriului Părintelui. Ne-a îmbrăţişat plângând din toată fiinţa. Abia a putut să spună: „Am venit să-i mulţumesc Părintelui. Aşa de mult m-a ajutat, aşa de mult m-a ajutat!”

În altă zi, Părintele m-a chemat lângă Sfinţia sa şi mi-a zis:

- Maică, uită-te pe fereastră! Vezi? Este dincolo o femeie care s-a izbăvit acum de un duh. A venit ieri pe la mine şi mi-a cerut să-i fac o rugăciune. O stăpânea un duh de teamă. Din pieptul ei se auzeau voci. Am spus o rugăciune simplă, improvizată, atât. Dar Dumnezeu a vrut să o vindece. Nu mi s-a întâmplat niciodată asta până acum, deşi citeam Molitfele întregi... A fost mai înainte pe la mine şi mi-a spus.

L-am privit o clipă în tăcere. Ochii Părintelui aveau o luciditate adâncă.

- Multe minuni a făcut Dumnezeu cu noi zilele acestea... Şi sfinţiei voastre vi s-a oprit hemoragia tot în chip minunat! am răspuns, încercând să-mi ascund adevăratele sentimente...

- Da, multe minuni, aşa este, a zis cu smerenie Părintele.

Acum, scriind acestea, ştiu oarecum că Părintelui nu-i va plăcea. Dar în Psaltire se spune: „Voia celor ce se tem de El, Dumnezeu o va face şi rugăciunea lor o va împlini”. Şi pentru aceea am mărturisit, ca să cunoască lumea că Dumnezeul nostru şi azi lucrează prin preoţii Lui.

Un alt moment, mai puţin grav, de care-mi amintesc nu fără un zâmbet, este cel al "slujbei de sfinţire a unei icoane". Cineva i-a adus Părintelui la spital o iconiţă pentru a o sfinţi. Însă Părintele era la pat, abia putând vorbi, iar eu priveam cu neîncredere putinţa realizării acestei slujbe. Însă cu cel mai firesc aer, Părintele, ţinând icoana pe piept,  a rostit cu solemnitate şi căldură rugăciunile începătoare, apoi încă o rugăciune la Maica Domnului... Iar la sfârşit, mi-a cerut să-i torn nişte aghiazmă într-un capac de la o sticlă şi cu ea a stropit icoana, spunând încă alte binecuvântări. Şi gata, icoana era sfinţită, până să prind eu a mă dezmetici! Aşa că, într-un cadru cât se poate de impropriu, pe un pat din Reanimare, cu Părintele într-o bluză de pijama, cu perfuziile şi alte fire atârnând de sfinţia sa, mi-a fost dat să particip poate la cea mai măreaţă slujbă în simplitate.

Dar fiecare clipă trăită alături de Părintele nu era ca celelalte şi parcă, după cuvântul Evanghelistului, lumea întreagă nu ar putea cuprinde cărţile ce s-ar putea scrie vorbind despre fiecare...

Însă ceea ce va rămâne dincolo de toate, este că această rugăciune a Părintelui Îl aducea pe Dumnezeu în mijlocul nostru, aducea pe Maica Domnului şi pe Sfinţi printre noi.

                                           

351.jpg

Ca un osândit înaintea Judecătorului

De obicei duminica, ori în zilele de sărbătoare, pe la ora zece, Părintele spunea cu smerenie: „Începe Sfânta Liturghie. Dumnezeu să-mi ierte şi mie păcatele!”.

Înţelegeam atunci ceea ce ne fusese dat a vedea mai lămurit în urmă cu câteva săptămâni, la un Sfânt Maslu slujit la noi la mănăstire pentru Părintele. Atunci l-am văzut rugându-se în genunchi, în mijlocul bisericii, desculţ şi fără reverendă, ca să poată fi miruit. Stătea ca un osândit la moarte înaintea Împăratului, cerând milă. Citisem despre această atitudine a sufletului la rugăciune la Sf. Simeon Noul Teolog, dar acum vedeam asta înaintea ochilor noştri...

Ştiu că smerenia Părintelui a înmuiat atunci inimile noastre şi a aprins şi în noi focul rugăciunii. Ştiu că au curs multe lacrimi. Ştiu că nimeni nu s-a putut mişca din loc, iar a face atunci o fotografie, ne-ar fi părut un sacrilegiu, şi cu siguranţă ar fi fost. Era atâta măreţie în smerenia Părintelui! Mai târziu, în timpul Sfintei Liturghii, cineva l-a fotografiat pe Părintele în genunchi, în amintirea acelui Sfânt Maslu.

De aceea, ori de câte ori sfinţia sa se ruga ca Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi aminteam de pocăinţa Prorocului David: „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi”.

Am regretat mult că nu l-am întrebat vreodată pe Părintele despre rugăciune, despre pocăinţă şi că m-am lipsit astfel de o aşa comoară de învăţătură. Însă sfinţia sa ne-a arătat prin faptă ce este rugăciunea, vorbindu-ne fără cuvinte. Pentru că destul cu adevărat ne-a fost să-l vedem în acele clipe.

 

Cum să ne cerem iertare

În acelaşi salon cu Părintele a stat pentru câteva zile un alt bolnav, căruia toată lumea i se adresa cu „domnule general”. Era de fapt medic militar cu gradul de general. Personalul spitalului îi arăta foarte multă atenţie. Avea o stare destul de accentuată de nelinişte din cauza bolii şi suporta cu greu pelerinajul ce avea loc zilnic la patul Părintelui. Poate asta se datora şi faptului că era mai străin de viaţa Bisericii.

Într-o zi, până să ajung în salon, am fost atenţionată că domnul general tocmai avusese o ieşire din fire zgomotoasă faţă de vizitatorii Părintelui... M-am îngrijorat pentru situaţia creată, gândind că astfel de momente nu-i pot face decât rău Părintelui. Noi, cu dragostea noastră, îl puneam în situaţii tare grele... M-am oprit în dreptul uşii şi am privit înăuntru prin geamurile mari. Erau numai ei doi. Părintele m-a văzut şi imediat mi-a făcut semn cu mâna să intru. M-a binecuvântat, i-am sărutat mâna şi mi-a şoptit cu durere în glas:

- Maică, să ştii că am rezolvat problema cu domnul general. L-am rugat să mă ierte şi m-a iertat. I-am spus că sunt un om bătrân şi bolnav,  pe patul de moarte şi nu vreau să mă duc pe lumea cealaltă lăsând pe cineva cu vreo supărare din cauza mea. Şi l-am rugat să mă ierte pentru cele ce s-au întâmplat!

Smerenia Părintelui m-a copleşit. L-am atunci văzut trăindu-şi cu durere, în mod real, vinovăţia. Aceasta a fost singura suferinţă pe care am citit-o pe chipul Părintelui în decursul şederii la spital.

Mai târziu, domnul general ne-a mărturisit:

- Ştiţi că am avut o discuţie foarte frumoasă cu Părintele. Mi-am dat seama că e un om extraordinar! Rugaţi-vă şi pentru mine, că e greu...

 

Pilda de necăutare la faţă

În dragostea sa cea mare pentru oameni, am remarcat totuşi că Părintele nu se formaliza în faţa nimănui. Rar începea el o conversaţie, lăsând celuilalt primul cuvânt. Erau şi medici – puţini, e adevărat - care veneau, se uitau în foaia de observaţie, îl priveau şi plecau. Poate din sfiiciune. Acestora nici Părintele nu le spunea nimic, nici un singur cuvânt protocolar.

L-am auzit în schimb de multe ori intrând în vorbă bucuros cu infirmierele care veneau să spele pe jos şi întrebându-le cu nesfârşită smerenie: “Ce mai faceţi, doamnă?”, sau “Bună ziua doamnă, aveţi o zi grea?”. Era în glasul lui atâta dragoste, încât nu puteai să nu te umileşti. Infirmierele se emoţionau şi roşeau de fiecare dată. Părintele preţuia foarte mult munca lor şi a asistentelor. Vedea  slujirea bolnavilor ca pe o slujire a lui Hristos.  Adesea le spunea: “Voi staţi cel mai mult cu bolnavii. Mai mult decât doctorii, mai mult decât preoţii…”.

 

IMG_0505

Răspunzând la întrebări de tot felul

În general, Părintele nu se grăbea să ofere sfaturi sau să-şi dea cu părerea. Vorbea mai mult nevorbind, căci felul său de a fi era cea mai înaltă pledoarie a trăirii Evangheliei. Iar când era întrebat, cuvântul său avea măsura adevărului, a iubirii şi smereniei.

Într-o zi, cu îndrăzneala celui căruia i se pare că năzuieşte spre cele duhovniceşti, l-am rugat:

- Părinte, spuneţi-mi un cuvânt despre naşterea din nou, despre omul nou de care vorbeşte Evanghelia!

Aproape fără a aştepta să-mi termin, Părintele mi-a răspuns:

- Tu mă întrebi despre omul cel nou, dar eu altceva voiam să-ţi spun: Să nu ucidem dragostea lui Dumnezeu din noi! Îmi place foarte mult capitolul 13 de la Corinteni, foarte mult… Să nu ucidem dragostea lui Dumnezeu din sufletul nostru. Şi o ucidem printr-o mânie, printr-o discuţie contradictorie - mă refer, bineînţeles, la nivelul gândurilor - printr-o afirmare orgolioasă a calităţilor noastre, printr-o trufie, printr-o îndreptăţire, prin atâtea şi atâtea gânduri rele ce pot veni…

Ca un cunoscător al inimilor şi ucenic al Celui ce n-a venit să judece lumea, Părintele mi-a vorbit cu multă fineţe despre cele ce erau înlăuntrul sufletului meu. Şi mai ales a ţinut a întări că dragostea este ultimul ţel al tuturor nevoinţelor noastre. Că orice sistem filozofic, oricât de bine intenţionat s-ar pretinde, şi orice asceză, oricât de omorâtoare de sine ar fi, nimic sunt fără de dragoste.

*

Altădată cineva l-a întrebat:

- Părinte, cum să facem ca să dobândim rădăcini duhovniceşti proprii, pentru că pe de o parte facem parte dintr-o generaţie fără de rădăcini, iar pe de altă parte mai avem şi patimi personale?

- Nu se poate fără harul rugăciunii. Şi aici e nevoie de credinţă şi stăruinţă. Pe urmă trebuie pocăinţă, jerfire de sine şi să te vezi pe tine cel mai nevrednic dintre toţi oamenii.

*

- Cum să fac, Părinte pentru a nu-mi mai pune nădejdea în oameni, ci în Dumnezeu, sau cum să lupt cu această slăbiciune a sufletului de a fi sprijinită omeneşte?

Părintele a tăcut câteva clipe şi apoi, pierzându-şi privirea într-un trecut îndepărtat, a spus:

- Eram în cea de a doua detenţie, torturat de multă vreme, fizic şi psihic. Nu mai ştiam nimic de familia mea. Mi se repeta mereu însă că soţia mea m-a părăsit şi a divorţat de mine. Că Andrei, copilul meu, mă urăşte şi spune că-i este ruşine cu un astfel de tată. Că elevii de la Seminar mă blesteamă că le-am stricat viitorul. “Toţi te-au părăsit, chiar nu înţelegi…?!, îmi spuneau. Zi de zi îmi repetau asta. Şi veneau cu dovezi, încât părea adevărat… La un moment dat, mintea mea nu a mai putut şi a cedat. Eram aproape de nebunie. Mă simţeam părăsit de toţi. Într-o noapte, cu ultimile puteri am chemat-o pe mama mea: “Mamă, mamă, oare şi tu m-ai părăsit…?!“… Mama fusese o femeie foarte credincioasă, un chip de sfântă laică. Iar în noaptea aceea mama mi-a apărut în vis. Însă avea chipul întunecat şi trist, cum n-o văzusem niciodată. Ea era mereu luminoasă. Şi m-a certat: “Cum ai putut să crezi că te-am părăsit?!”. M-am trezit şi am înţeles că acea descurajare şi îndoială a mea era un păcat. A doua zi, aşa a rânduit Dumnezeu, a venit soţia la mine. I se dăduse vorbitor. Şi atunci am aflat că toată lumea mă iubea, era alături de mine, şi ea, şi copilul, şi elevii mei. Răul fusese doar în mintea mea. Aşa şi acum. Gândurile sunt anchetatorii care ne şoptesc cele rele.

Mai târziu am înţeles că nu nădăjduirea în oameni era un păcat, aşa cum gândeam eu, ci îndoiala. Că viaţa în Hristos înseamnă şi că aproapele este alături de noi, cu puţinul ori cu bogăţia sa sufletească, ca un om. Că gândurile de părăsire, de îndoială, erau nişte anchetatori mincinoşi. Şi poate, mai ales, că tăria dragostei este nădejdea.

*

- Părinte, cum vom şti să discernem?

- Să te rogi lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu îţi va da toate descoperirile. Era într-o lavră un călugăr cu viaţă plăcută lui Dumnezeu. Dar vrăjmaşul mântuirii noastre a urzit o ispită asupra lui. O tânără care-şi stricase fecioria şi era însărcinată l-a acuzat pe acest părinte că el ar fi necinstit-o. Toţi fraţii din mănăstire s-au grăbit să-l judece şi să-l alunge. Femeia aceea a venit chiar la mănăstire, împreună cu alţi oameni, ca să-l bată pe călugăr. Dar mâinile celui ce a încercat să facă aceasta s-au uscat pe loc. După toată tulburarea, fratele a fost izgonit şi s-a retras într-un loc pustiu, neştiut de nimeni. Dar când să nască acea femeie, nu a putut până ce nu a mărturisit pe adevăratul tată al copilului, care era un tânăr oarecare din cetate. Atunci fraţii au alergat la călugărul izgonit, rugându-l să-i ierte şi să se întoarcă la mănăstire. Acesta le-a răspuns: ”De iertat vă iert, pentru dragostea lui Hristos. Dar înapoi în mijlocul vostru nu mă mai întorc, pentru că nu aţi ştiut a deosebi lucrurile lui Dumnezeu de lucrurile oamenilor”.

*

- Părinte, aceea care are în mănăstire ascultarea de a conduce strana, cum să se comporte cu surorile? Sunt uneori momente când e greu să-i aduni pe toţi, unii vor să se roage retraşi într-un colţ, alţii se simt rău… Ce să faci, să mergi să-i aduni, să le faci observaţii… Care atitudine e mai potrivită?

Părintele zâmbeşte vesel şi-şi trece mâna prin părul alb:

- Toţi dirijorii de strană sunt aşa, mai nervoşi… Pentru că muzica psaltică cere multă disciplină. Trebuie să le spună maicilor că această cântare a lor este ca rugăciunea îngerilor din cer. Este o rugăciune foarte mare. Pe urmă, când se întâmplă mici neînţelegeri, acea maică să meargă  prima şi să-şi ceară iertare. Să nu forţeze pe nimeni să stea în strană, dar să spună cântăreţilor că acolo e o rugăciune mare, îngerească. Şi dacă maicile nu vor să vină, să nu vină…

*

- Părinte, cum să ajutăm un suflet necăjit?

- Sufletul omenesc e o taină. Şi dacă celălalt nu-ţi deschide uşa ca să intri, nu poţi intra. Unii se sfiesc dintr-o anumită pudoare… Ceea ce poţi face e să te rogi Maicii Domnului. Rugăciunea la Maica Domnului ajută mult.

*

- Părinte, anul viitor, la Sibiu va fi o mare întâlnire ecumenică…

Părintele îşi face cruce şi rosteşte încet, dar grav:

- Să nu le ajute Dumnezeu!

- Dar noi ce atitudine trebuie să avem?

- Nu demonstraţii, zice Părintele liniştit. Dar să ne rugăm pentru asta, să nu le ajute Dumnezeu.

*

Un tânăr care terminase Medicina l-a întrebat dacă să se însoare sau să rămână celibatar şi să se dedice cu totul îngrijirii bolnavilor. Părintele i-a răspuns:

- Dacă nu te însori, crezi c-ai să fii un doctor mai bun? Însoară-te!

*

O tânără l-a întrebat dacă să meargă la mănăstire imediat ce termină facultatea, iar Părintele i-a zis:

- Mai stai doi ani în lume, ia-ţi un servici şi dacă în tot timpul acesta te gândeşti la mănăstire, înseamnă că eşti de mănăstire. Dacă îţi trece dorul de mănăstire, înseamnă că nu eşti de mănăstire. 

 
 
  Copyright © 2007-2011 Editura Christiana
Webdesign  ArtGround.ro
 
 
escort bayan