Ne este şi mai greu a vorbi despre felul în care se ruga Părintele. Pentru că dincolo de rugăciunile pe care cerea să i le citim, era încă ceva, esenţialul, rugăciunea cea de taină, care nouă ne scăpa...

Ceea ce putem mărturisi este că, deşi epuizat de boală, Părintele căuta să păstreze o rânduială a rugăciunii aproape după tipicul bisericesc. Această deprindere şi-o luase din timpul ultimei închisori, la Aiud, când, la fel ca şi acum, încerca să intre în fluviul de rugăciune sobornicească a Bisericii, rugăciune comunitară pe care o iubea atât de mult. Astfel încât, în afară de rugăciunile pe care i le citeam dimineaţa, după-amiază, cam în timpul vecerniei, cerea să mai citim un Acatist, iar seara, la culcare, iarăşi alte rugăciuni. La aceste trei momente de peste zi mai adăuga rugăciuni din Molitfelnic pentru cei bolnavi, sau pentru alte situaţii. Iubea mult rugăciunile către Maica Domnului, Acatistul Sfântului Nectarie de Eghina şi al Sfântului Gheorghe.

Am mai observat la Părintele încă un lucru pe care l-am întâlnit şi la alţi mari Părinţi: un anume fel de a spune rugăciunile începătoare, cu toată luarea-aminte, cu dulceaţă, smerenie şi putere, încât de la primele cuvinte simţeai că intri într-o altă lume, a Duhului. Dar peste toate, ceea ce este cel mai important e că Dumnezeu asculta rugăciunile Părintelui şi cererea sa o împlinea.

Amintim aici de soţia unui doctor, ortoped la Spitalul Militar, care venea adesea la Părintele, cerându-i să se roage pentru soţul ei, internat  în Reanimare în stare de comă, având o tumoare la creier. Fusese un doctor foarte milostiv. Am fost cu Părintele la patul domnului doctor şi am văzut că mare era suferinţa acelui om... Părintele, cel puţin, parcă s-a topit în acel moment. S-a făcut şi mai mic, şi mai firav. Oare de ce... m-am întrebat atunci, ce a văzut Părintele? Răspunsul mi l-am dat în parte mai târziu. Poate că i s-a dat a şti voia lui Dumnezeu cu acel om, sau poate altceva...

Soţia doctorului, farmacistă, îi cerea Părintelui să se roage pentru bolnav mai ales atunci când acesta făcea febră foarte mare, care nu scădea cu nici un medicament şi era agitat din cauza durerilor. Părintele se ruga şi, în mod minunat, pentru câteva ore bolnavul se liniştea din convulsii, iar febra scădea... Văzându-l cât de tare se chinuie de săptămâni întregi, Părintele i-a propus preotului de la Spital să-i citească rugăciunea de ieşire cu pace a sufletului. Acesta însă a amânat, sperând ca bolnavul să se trezească şi să poată fi împărtăşit. Dar chinul era din ce în ce mai mare, starea tot mai gravă, aşa că după alte câteva zile foarte grele şi pentru cel bolnav şi pentru soţia sa, Părintele a mers la căpătâiul bolnavului şi s-a rugat ca Dumnezeu să-i dea sfârşit durerilor. Peste câteva ore acel suflet s-a înfăţişat înaintea Dreptului Judecător. Aflând că a murit, Părintele şi-a făcut cruce, iar pe chip i s-a aşternut odihna. Cred că se rugase mult în taină pentru el.

Cu soţia lui ne-am reîntâlnit, peste mai puţin de două săptămâni, la Radu-Vodă, în faţa sicriului Părintelui. Ne-a îmbrăţişat plângând din toată fiinţa. Abia a putut să spună: „Am venit să-i mulţumesc Părintelui. Aşa de mult m-a ajutat, aşa de mult m-a ajutat!”…

În altă zi, Părintele m-a chemat lângă Sfinţia sa şi mi-a zis:

- Maică, uită-te pe fereastră! Vezi? Este dincolo o femeie care s-a izbăvit acum de un duh. A venit ieri pe la mine şi mi-a cerut să-i fac o rugăciune. O stăpânea un duh de teamă. Din pieptul ei se auzeau voci. Am spus o rugăciune simplă, improvizată, atât. Dar Dumnezeu a vrut să o vindece. Nu mi s-a întâmplat niciodată asta până acum, deşi citeam Molitfele întregi... A fost mai înainte pe la mine şi mi-a spus.

L-am privit o clipă în tăcere. Ochii Părintelui aveau o luciditate adâncă.

- Multe minuni a făcut Dumnezeu cu noi zilele acestea... Şi sfinţiei voastre vi s-a oprit hemoragia tot în chip minunat! am răspuns, încercând să-mi ascund adevăratele sentimente...

- Da, multe minuni, aşa este, a zis cu smerenie Părintele.

Acum, scriind acestea, ştiu oarecum că Părintelui nu-i va plăcea. Dar în Psaltire se spune: „Voia celor ce se tem de El, Dumnezeu o va face şi rugăciunea lor o va împlini”. Şi pentru aceea am mărturisit, ca să cunoască lumea că Dumnezeul nostru şi azi lucrează prin preoţii Lui.

Un alt moment, mai puţin grav, de care-mi amintesc nu fără un zâmbet, este cel al "slujbei de sfinţire a unei icoane". Cineva i-a adus Părintelui la spital o iconiţă pentru a o sfinţi. Însă Părintele era la pat, abia putând vorbi, iar eu priveam cu neîncredere putinţa realizării acestei slujbe. Însă cu cel mai firesc aer, Părintele, ţinând icoana pe piept,  a rostit cu solemnitate şi căldură rugăciunile începătoare, apoi încă o rugăciune la Maica Domnului... Iar la sfârşit, mi-a cerut să-i torn nişte aghiazmă într-un capac de la o sticlă şi cu ea a stropit icoana, spunând încă alte binecuvântări. Şi gata, icoana era sfinţită, până să prind eu a mă dezmetici! Aşa că, într-un cadru cât se poate de impropriu, pe un pat din Reanimare, cu Părintele într-o bluză de pijama, cu perfuziile şi alte fire atârnând de sfinţia sa, mi-a fost dat să particip poate la cea mai măreaţă slujbă în simplitate.

Dar fiecare clipă trăită alături de Părintele nu era ca celelalte şi parcă, după cuvântul Evanghelistului, lumea întreagă nu ar putea cuprinde cărţile ce s-ar putea scrie vorbind despre fiecare...

Însă ceea ce va rămâne dincolo de toate, este că această rugăciune a Părintelui Îl aducea pe Dumnezeu în mijlocul nostru, aducea pe Maica Domnului şi pe Sfinţi printre noi.

Ca un osândit înaintea Judecătorului

De obicei duminica, ori în zilele de sărbătoare, pe la ora zece, Părintele spunea cu smerenie: „Începe Sfânta Liturghie. Dumnezeu să-mi ierte şi mie păcatele!”.

Înţelegeam atunci ceea ce ne fusese dat a vedea mai lămurit în urmă cu câteva săptămâni, la un Sfânt Maslu slujit la noi la mănăstire pentru Părintele. Atunci l-am văzut rugându-se în genunchi, în mijlocul bisericii, desculţ şi fără reverendă, ca să poată fi miruit. Stătea ca un osândit la moarte înaintea Împăratului, cerând milă. Citisem despre această atitudine a sufletului la rugăciune la Sf. Simeon Noul Teolog, dar acum vedeam asta înaintea ochilor noştri...

Ştiu că smerenia Părintelui a înmuiat atunci inimile noastre şi a aprins şi în noi focul rugăciunii. Ştiu că au curs multe lacrimi. Ştiu că nimeni nu s-a putut mişca din loc, iar a face atunci o fotografie, ne-ar fi părut un sacrilegiu, şi cu siguranţă ar fi fost. Era atâta măreţie în smerenia Părintelui! Mai târziu, în timpul Sfintei Liturghii, cineva l-a fotografiat pe Părintele în genunchi, în amintirea acelui Sfânt Maslu.

De aceea, ori de câte ori sfinţia sa se ruga ca Dumnezeu să-i ierte păcatele, îmi aminteam de pocăinţa Prorocului David: „fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururi”.

Am regretat mult că nu l-am întrebat vreodată pe Părintele despre rugăciune, despre pocăinţă şi că m-am lipsit astfel de o aşa comoară de învăţătură. Însă sfinţia sa ne-a arătat prin faptă ce este rugăciunea, vorbindu-ne fără cuvinte. Pentru că destul cu adevărat ne-a fost să-l vedem în acele clipe.

Cum să ne cerem iertare

În acelaşi salon cu Părintele a stat pentru câteva zile un alt bolnav, căruia toată lumea i se adresa cu „domnule general”. Era de fapt medic militar cu gradul de general. Personalul spitalului îi arăta foarte multă atenţie. Avea o stare destul de accentuată de nelinişte din cauza bolii şi suporta cu greu pelerinajul ce avea loc zilnic la patul Părintelui. Poate asta se datora şi faptului că era mai străin de viaţa Bisericii.

Într-o zi, până să ajung în salon, am fost atenţionată că domnul general tocmai avusese o ieşire din fire zgomotoasă faţă de vizitatorii Părintelui... M-am îngrijorat pentru situaţia creată, gândind că astfel de momente nu-i pot face decât rău Părintelui. Noi, cu dragostea noastră, îl puneam în situaţii tare grele... M-am oprit în dreptul uşii şi am privit înăuntru prin geamurile mari. Erau numai ei doi. Părintele m-a văzut şi imediat mi-a făcut semn cu mâna să intru. M-a binecuvântat, i-am sărutat mâna şi mi-a şoptit cu durere în glas:

- Maică, să ştii că am rezolvat problema cu domnul general. L-am rugat să mă ierte şi m-a iertat. I-am spus că sunt un om bătrân şi bolnav,  pe patul de moarte şi nu vreau să mă duc pe lumea cealaltă lăsând pe cineva cu vreo supărare din cauza mea. Şi l-am rugat să mă ierte pentru cele ce s-au întâmplat!

Smerenia Părintelui m-a copleşit. L-am atunci văzut trăindu-şi cu durere, în mod real, vinovăţia. Aceasta a fost singura suferinţă pe care am citit-o pe chipul Părintelui în decursul şederii la spital.

Mai târziu, domnul general ne-a mărturisit:

- Ştiţi că am avut o discuţie foarte frumoasă cu Părintele. Mi-am dat seama că e un om extraordinar! Rugaţi-vă şi pentru mine, că e greu...