|
|
Crucea este simbolul de căpătîi al religiei creştine. Indentificată cu “semnul Fiului Omului” (Matei 24, 30), ea îndeamnă toată suflarea la urmarea lui Hristos (imitatio Christi). Pentru Sfîntul Ignatie, Biserica îşi are rădăcina în lemnul crucii, creştinii fiind ramurile ei (Epistola către Smyrneni I, 2). În cultul ortodox, cinstirea Sfintei Cruci este nedespărţită de lauda Învierii: “Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfîntă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. În ziua de 14 septembrie, Biserica prăznuieşte Înălţarea Sfintei Cruci (praznic împărătesc, dar ţinut cu post, fiind vorba de aducerea aminte a pătimirii şi morţii Celui Răstignit), de aceea am găsit nimerit în această lună un scurt remember despre cruce şi semnificaţiile ei.
DE LA PĂGÂNISM LA CREŞTINISM
Simbol cosmic cu mult anterior apariţiei creştinismului, crucea reprezenta la unele popoare din vechime soarele şi armonia contrariilor. Punctul de întretăiere al braţelor ei simboliza centrul universului, iar cele patru braţe indicau punctele cardinale. Spre sfîrşitul Antichităţii, crucea, înainte de a avea o semnificaţie sacră, ajunsese cunoscută mai ales ca instrument de supliciu (preluat în cele din urmă şi în lumea romană, se pare că de la fenicieni). De altfel, în mai toate limbile moderne, cuvîntul provine din lat. crux,-cis (în legătură cu crucio,-are, “a răstigni”, “a tortura”). Cuvîntul grec pentru cruce, stavros, însemna în sens propriu un stîlp vertical, de care se putea atîrna vreun lucru oarecare. Şi la romani termenul crux pare să fi avut la origine tot sensul de stîlp vertical. Creştinismul a prefăcut crucea dintr-un instrument de tortură, aducător de moarte (“blestemat este… tot cel spînzurat pe lemn” – DeuteronomulI Corinteni 1, 18). Străvechiul simbol al victoriei soarelui asupra forţelor întunericului a devenit semn al mîntuirii şi al biruinţei întru Hristos, “Soarele Dreptăţii” sau “Răsăritul cel de Sus”. 21, 23), într-un obiect sfînt, dătător de viaţă (“Căci cuvîntul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mîntuim, este puterea lui Dumnezeu” – Cinstirea Sfintei Cruci a căpătat o pondere deosebită mai ales după ce Sfînta Împărăteasă Elena, mama Sfîntului Împărat Constantin cel Mare, a descoperit la Ierusalim lemnul Crucii de pe Golgota (la anul 326), iar Constantin însuşi adoptase deja crucea ca emblemă pentru steagurile şi monezile sale, după ce la anul 312, cînd îl înfruntase pe rivalul său Maxenţiu, semnul crucii i se arătase pe cer, ca făgadă de biruinţă: In hoc signo vinces, “Întru acest semn vei birui”. El a ridicat în inima Romei o cruce impunătoare, considerată prototipul troiţelor de mai tîrziu. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
de Claudiu TÂRZIU Luni, 21 iunie a.c., în jurul orei 11.00, am văzut sălaşul diavolului. Fortul 13. Jilava. Ziduri groase, căptuşite cu întuneric. Celule largi, cu pereţii mustind de apă, ca de balele unui monstru. Încăperi în care frigul înjunghie în plină vară. Am intrat din cameră în cameră, am străbătut hol după hol şi am văzut aproape fiecare ungher, ca într-o adevărată casă a groazei. Conştient că pardoselele acoperite acum de mîzgă au fost odinioară pline de sînge nevinovat şi că zidurile acelea ostile poartă încă memoria unor suferinţe inimaginabile.
M-am cutremurat intrînd în celula Casimcăi în care a murit, de mizerie şi după schingiuiri atroce, o minte strălucită a generaţiei interbelice, Costache Oprişan, vegheat de camarazii săi Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif şi Marcel Petrişor. Din patru oameni supuşi exterminării, au supravieţuit puşcăriei, în chip miraculos, trei. Mai trăieşte unul, dl profesor Marcel Petrişor. Cel care, luni, ne-a fost ghid în acest pelerinaj la unul dintre locurile de martiriu românesc. |
|
Citeşte mai mult...
|
 D-l Radu Mărculescu, „veteranul veteranilor” din lagărele sovietice, cum i s-a spus, are astăzi 95 de ani. Deşi a făcut frontul şi a fost prizonier timp de aproape 10 ani în lagărele sovietice, iar apoi deţinut politic timp de 5 ani în temniţele comuniste din România, se ţinea maian, cînd l-am văzut ultima dată, încă destul de bine din punct de vedere fizic, şi încă şi mai bine din punct de vedere intelectual, continuînd să lucreze şi să-şi împlinească exemplar dubla vocaţie: mărturisitoare şi creatoare. Pictor bisericesc, dramaturg, memorialist, eseist, traducător, fostul ofiţer artilerist de pe frontul de răsărit, licenţiat în Litere şi Filosofie, rămîne un martor jertfelnic şi harismatic al contorsionatei istorii a secolului XX, iar cărţile sale de memorii, Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (Ed. Albatros, Bucureşti, 2000) şi Mărturii pentru „Judecata de apoi”... adunate din Gulagul românesc (Ed. Aldine, Bucureşti, 2005), rămîn printre cele mai bune din categoria lor. Nu mai puţin remarcabil este însă volumul său de Teatru (cu piesele Meşterul-fără-nume şi Magog) apărut la Ed. Vitruviu în 1992. Poemul dramatic Meşterul-fără-nume (amintind de „mitul dramatic” blagian sau de teatrul mitico-poetic al lui Valeriu Anania), elaborat la Văratec spre sfîrşitul anilor ‘60 şi păstrat în sertar pînă la prăbuşirea comunismului, a fost nominalizat la Concursul UNITER pe 1992, ocupînd în final locul doi din peste o sută de piese concurente (locul întîi avea să-l ocupe în acel an, spre ruşinea vieţii noastre moral-spirituale şi cultural-artistice, piesa Evangheliştii a Alinei Mungiu!). Piesa d-lui Radu Mărculescu a intrat însă în repertoriul Teatrului Radiofonic, fiind difuzată în premieră în vara lui 1994, în adaptarea şi regia lui Dan Puican, cu o distribuţie pe măsură (Adrian Pintea, Dana Dogaru, Mircea Albulescu, Leopoldina Bălănuţă, Colea Răutu ş. a.). |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articol preluat din cartea
«Zeul toleranţei» şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă * * * Continuare... 
O altă variantă a acestei manipulări este inventarea unor clişee care sunt deja cunoscute şi la noi în ţară şi care vor fi atribuite celor care nu sunt de acord cu ideologia corectitudinii politice. Astfel, un om care vorbeşte cu dragoste despre întoarcerea de la păcat a homosexualilor, va fi catalogat drept homofob, fără a se face nici un fel de discuţie despre starea de păcat. Celor care, consecvenţi fiind adevărului creştin descoperit de însuşi Dumnezeu oamenilor, vor vorbi cu bunăvoinţă despre faptul că nu poate exista adevărul simultan în două religii sau filosofii diferite32, li se va spune pe loc că sunt intoleranţi, bigoţi, tradiţionalişti (fapt care este de lăudat, după cum spuneau unii dintre intelectualii cei mai profunzi ai secolului: Rene Guenon şi Mircea Eliade) nedeschişi, neelastici, integrişti, fundamentalişti bigoţi, orgolioşi, extremişti, ignoranţi, exclusivişti33, înguşti la minte, rigizi, plini de prejudecăţi, superstiţioşi, habotnici, fanatici. După cum pe vremea comunismului puteai fi acuzat de obscurantism, superstiţie sau misticism, acum s-au găsit alte sărmane cuvinte care să fie diabolizate. Într-o directivă din 1943 a Comitetului Central al P.C.U.S. se spunea: „Membri de partid şi organizaţiile comuniste să-i pună în încurcătură, să-i discrediteze şi să-i calomnieze continuu pe cei care ne critică. Când obstrucţioniştii devin prea sâcâitori, etichetaţi-i drept fascişti, nazişti sau antisemiţi [...] Aceste etichete vor deveni, după suficientă repetare, un «fapt» în mintea publicului“34. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Articol preluat din cartea
«Zeul toleranţei» şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă * * *
„Creştinii ortodocşii poartă în lume un adevăr de o nemaipomenită incorectitudine politică, un adevăr pe care majoritatea oamenilor se ruşinează să-l mărturisească în public”.
Prof. Gherman Engelhardt[1]
Să analizăm cine propovăduieşte în zilele noastre falsa toleranţă. Principalul vinovat este curentul de gândire cunoscut sub numele de „corectitudine politică“. Contrar denumirii, nu politica este miezul ei, ci atitudinea. Principala cerinţă a acestei gândiri este ca nimeni să nu facă sau să spună ceva ce un alt grup ar putea considera ca ofensator. Ea mai spune şi că este mai bine să păstrăm tăcerea despre convingerile proprii dacă acestea ar putea fi considerate de alţii ca jignitoare. Această atitudine faţă de viaţă, care în România nu a căpătat încă proporţiile imense ce le are în SUA, de exemplu, a fost definită de mai mulţi autori (printre care şi scriitorul român H.R. Patapievici [nota noastră, Război întru cuvânt: Pe vremea când scria "Omul recent", însa, de când deţine o înaltă funcţie publică, pare a fi intrat el însuşi puternic în "sistem". Unii zic că şi înainte mimase "disidenţa". E posibil. Dar ideile corecte rămân scrise] ) ca fiind „miliţie a gândirii” şi „terorism intelectual“. Miliţie, deoarece cercetătorii acestui curent îi atribuie originea în doctrina marxistă, cu care are numeroase asemănări. Este de fapt un totalitarism pe planul gândirii: nu ai voie să spui altfel decat s-a stabilit de ideologii corectitudinii politice, pentru că eşti pasibil chiar de pedeapsa cu închisoarea. |
|
Citeşte mai mult...
|
Părintele Galeriu De la tinereţea fără bătrâneţe
la viaţa fără de moarte
Preoţii trec, bisericile rămîn… La “Sf. Silvestru”, biserica pe care Părintele Galeriu a prefăcut-o în frunte a parohiilor bucureştene din ultimul sfert de veac, evlavia îşi înalţă mai departe cîntările, iar bucuria praznicelor străluminează sufletele şi chipurile credincioşilor. Au însă mulţi dintre ei o strîngere de inimă, căci gîndul alunecă mereu, înfiorat, spre cel ce s-a mutat de la noi, dar al cărui duh continuă parcă să dea tîrcoale zidurilor ce au reverberat de atîtea ori la glasul lui ca un tunet suav. Iar afară, peste mormîntul cu flori întotdeauna proaspete, lumina îngenunchează ca spre o tainiţă a ei…
De un leat cu România împlinită între hotarele ei fireşti, Părintele Galeriu (21 noiembrie 1918 – 10 august 2003) a fost trimis s-o cheme, cu glas mare, din pustia acestui veac, la cealaltă împlinire, mai presus de hotarele Firii: împlinirea în Duh. Dumnezeu n-a căutat la puţinătatea noastră şi ni l-a dăruit la vreme de cumpănă, ca să străbatem, agăţaţi de sutana lui de lumină, prin bezna de iad a comunismului. Chitul roşu a căutat să-l înghită în pîntecul lui cu zăbrele, dar Dumnezeu a vrut să fie vărsat afară, ca să strige prooroceşte, ca-ntr-o altă Ninive, dreptatea Celui Preaînalt. La Biserica “Sf. Silvestru”, pe care a prefăcut-o în Templu suprem al Cetăţii, Părintele Galeriu s-a făcut pe sine cuvînt crucificat păstorilor şi turmei, răscumpărînd vremurile, cu smerită măreţie. Jertfa, ca temei de înviere, cum însuşi a spus-o, a fost pasiunea lui de o viaţă. Ca preot, ca duhovnic, ca profesor, ca orator public, pe Părintele Galeriu toată lumea îl asalta şi pentru toţi găsea o fărîmă de timp şi de tărie. În vremea din urmă părea obosit, dar se aprindea vorbind şi parcă o putere de sus pogora mereu asupra lui, însufleţindu-l. Zăbovea în el, atotprimenitoare, tinereţea fără bătrîneţe a harului… |
|
Citeşte mai mult...
|
|
CA ŞI IOV DE ALTĂDATĂ... Ca şi Iov de altădată,
Plec grumazul sub durere,
Iar Fecioara Preacurată
Mă priveşte în tăcere. Şi e tristă şi cernită,
Lacrimile-i stau să curgă:
„Ştiu că inima-ţi zdrobită
Nu mai ştie nici să plângă. Ştiu şi ruga ta amară,
Chipul fără vină plâns,
Iar din lacrima de seară
Niciun strop nu mi-e ascuns. Ştiu şi-a ta singurătate
Într-o lume ce-nvecheşte
Întuneric şi păcate;
Tâmpla lumii putrezeşte... Dar prin lumea asta strâmbă,
Neştiut şi nentinat,
Treci şi n-o lăsa să-ţi frângă
Aripile spre înalt. Cu-ntrebări de ne-ntrebat
N-ai să urci în veşnicie.
Ai o cruce de purtat.
Până când? Doar Domnul ştie. Lasă-ţi fruntea-ntrebătoare
Pe grumazul lui de Tată
Şi aşteaptă cu răbdare
Ca şi Iov de altădată!“ |
|
Citeşte mai mult...
|
În curînd, la Editura Christiana, va apărea cartea de debut a judecătorului şi teologului Lucian D. Popescu, intitulată Introducere în omiletica părintelui Gheorghe Calciu (Col. „Cruciaţii secolului XX”). Ucenic apropiat al părintelui (pe care l-a cunoscut în urmă cu aproape trei decenii), autorul se referă cu precădere la predicile adresate tinerilor, de la cele Şapte cuvinte către tineri din 1978 (care i-au adus 5 ani de închisoare şi exilul) pînă la ultima cuvîntare publică, ţinută la Cluj în toamna lui 2006, la solicitarea filialei locale a A.S.C.O.R., şi avînd ca temă rugăciunea. Acest cuvînt testamentar a fost înregistrat şi apoi transcris de pe bandă chiar de către autorul cărţii (care-l şi reproduce în Addenda, cu prezentarea întregului context). Textul a mai apărut în micul volum colectiv Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, scos în 2007 tot de către Editura Christiana, dar celor care n-au ajuns să-l citească acolo li-l ofer postat şi aici (ca „arvună” pentru lectura integrală a Introducerii... aflate sub tipar). (Răzvan Codrescu)
“ŞI NU S-A RĂNIT DE PIATRĂ PICIORUL MEU...”
(Cuvînt practic şi mărturisitor despre rugăciune)
În toamna lui 2006, anul trecerii sale la Domnul, călătorind prin Duhul României, cum îi plăcea să spună, părintele Calciu a mers şi la Cluj, ca de obicei, pentru a se întîlni cu Mitropolitul Bartolomeu Anania şi cu profesorul Raul Volcinschi. Cu fiecare avea o afinitate specială. Vedea în arhiereu o putere şi un chip prin care dreptatea hotărniceşte cele îngăduite de celelalte, o piatră de hat aşezată de sus pentru rînduiala sobornicească. Se întîlneau un ierarh şi un preot, doi fraţi de cruce, doi nevinovaţi ieşiţi din închisorile comuniste, doi înţelepţi pe care cetatea nu mai îndrăznea să îi prigonească, dar pe care veacul încă îi mai privea pieziş. |
|
Citeşte mai mult...
|
În urmă cu 7 ani, în ziua de 13 august 2003, piaţeta din faţa Bisericii „Sf. Silvestru“ din Bucureşti şi străzile din preajma ei erau înţesate de lume. Patriarh, mitropoliţi, episcopi, mulţi preoţi, intelectuali rafinaţi şi oameni simpli, studenţi teologi şi cerşetori, toţi îl petreceau pe ultimul drum pe cel care a fost Părintele lor duhovnicesc şi, putem spune fără ezitare, pe cel care a fost Părintele duhovnicesc al Bucureştiului mai bine de un sfert de secol. Slujba înmormîntării Părintelui Constantin Galeriu, prin amploarea sa, a fost asemenea unei ceremonii de canonizare. Astăzi, florile şi candelele ce străjuiesc mormîntul situat lângă biserică, pe latura de nord, mărturisesc evlavia şi dragostea oamenilor pentru cel care a fost una dintre cele mai vii conştiinţe creştine ale neamului românesc din secolul al XX-lea. Pe 10 august 2010 s-au împlinit 7 ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Profesor Constantin Galeriu. S-a născut la 21 noiembrie 1918, în comuna Răcătău-Răzeşi din judeţul Bacău. A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Gheorghe“ din Roman, apoi Facultatea de Teologie din Bucureşti (avîndu-l ca îndrumător de licenţă pe marele profesor Nichifor Crainic). În anul 1973 a devenit doctor în Teologie. A fost preot paroh în mai multe sate, după care a devenit „spiritual“ la Institutul Teologic Universitar din Bucureşti (1973-1974). Între anii 1974-1977 a fost lector, iar între anii 1977-1991 profesor titular la acelaşi institut. Din anul 1992 era profesor consultant şi conducător de doctorate la Universitatea Bucureşti. La 1 ianuarie 1990 a fost numit vicar administrativ al Arhiepiscopiei Bucureştilor. A fost profesor la Universitatea din Tîrgovişte, unde a predat Teologie dogmatică, şi la Facultatea de Drept a Universităţii Ecologice din Capitală, unde a predat Istoria şi filosofia religiilor. Între 7 august şi 7 septembrie 1950, apoi între 16 august 1952 şi 26 octombrie 1953 a fost deţinut politic, pentru convingerile sale religioase şi umanitare. În contextul evenimentelor istorice din anii 1989-1990, în calitate de vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor şi de membru în Grupul de Reflecţie pentru Înnoirea Bisericii, a militat deopotrivă pentru înnoirea, dezvoltarea şi stabilitatea Bisericii Ortodoxe Române. A fost preşedinte de onoare al Ligii Culturale a Românilor de Pretutindeni, membru în Comisia Naţională UNESCO, membru fondator şi preşedinte de onoare al Asociaţiei Filantropice Medical-Creştine „Christiana“, preşedinte al Editurii „Harisma“, preşedinte al Asociaţiei „Sf. Stelian – copiii străzii“, preşedinte al Fundaţiei „Elena Doamna“, membru de onoare al Fundaţiei „Memoria“, preşedinte executiv al Asociaţiei „Frăţia Ortodoxă Română“. A fost distins cu numeroase premii şi distincţii, fiind şi Doctor Honoris Causa al Universităţii Ecologice din Bucureşti. Este autor a numeroase lucrări teologice. |
|
Citeşte mai mult...
|
LA EDITURA CHRISTIANA A APĂRUT
ARGUMENT EDITORIAL
Despre monstruosul experiment concentraţionar comunist al aşa-numitei „reeducări”, început la Suceava, supralicitat la Piteşti şi apoi exportat – în forme mai puţin dure, dar nu mai puţin perverse – în mai toate închisorile şi lagărele de muncă din România anilor ‘50-‘60, s-a adunat, mai ales în ultimii 20 de ani, o bibliografie considerabilă, cu aportul unor numeroşi memorialişti, dar şi al unor cercetători profesionişti ai istoriei noastre recente*. De cea mai tristă notorietate a rămas “fenomenul Piteşti”, unic – prin amestecul de bestial şi diabolic – nu numai la noi, ci în întreg spaţiul concentraţionar al fostului “lagăr socialist” central şi sud-est european. Începutul l-a făcut cartea publicată în Occident de regretatul Dumitru Bacu (1923-1997, fost deţinut politic el însuşi, fără a fi trecut însă personal prin “iadul” de la Piteşti): Piteşti – centru de reeducare studenţească, Madrid, 1963 (Colecţia Dacoromanica), reeditată – cu o prefaţă de pr. Gheorghe Calciu – în 1989 la Hamilton (Editura “Cuvântul Românesc”) şi în 1991 la Bucureşti (Editura Atlantida**), iar în 1971 tradusă şi în limba engleză (The Anti-Humans. Students “Reeducation” in Romanian Prisons, Ed. “Soldiers of the Cross”, Englewood, Colorado). Tot fără experienţa directă a faptelor au abordat subiectul un Paul Goma (mai ales în Les chiens de la mort, 1981; versiune rom. Patimile după Piteşti, 1990), un Virgil Ierunca (Fenomenul Piteşti, 1990) sau un Marcel Petrişor (Fortul 13, 1991; Secretul Fortului 13, 1994; La capăt de drum, 1997; Trecute vieţi de domni, de robi şi de tovarăşi, 2008). Dintre cei care au scris din proprie experienţă, primul a fost – tot în Occident – Grigore Dumitrescu (Demascarea, 1978; reed. 1996; trad. fr. 1997). Dintre mărturiile ulterioare apărute în volume se cuvin menţionate cu precădere cele ale lui Viorel Gheorghiţă (Et ego. Sărata-Piteşti-Gherla-Aiud, 1994), Dumitru Gh. Bordeianu (Mărturisiri din mlaştina disperării, 2 vol., 1995; reed. 2001, într-un singur volum) sau Octavian Voinea (Masacrarea studenţimii române în închisorile de la Piteşti, Gherla şi Aiud, 1996). Un deosebit impact au avut mai recent cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă (2006)*** şi volumul Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora (2007), ambele îngrijite la Sf. Mănăstire Diaconeşti, dar apărute la Bucureşti, sub egida Editurii Christiana. În pofida atîtor mărturii, documente şi analize, “fenomenul Piteşti” e totuşi departe de a fi fost elucidat sub toate aspectele lui. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
|
|
|
<< Început < Anterior 11 12 13 14 15 16 17 Următor > Sfârşit >>
|
|
JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL |
|
