|
|
Prietenul Marcel Petrişor
Îl cunosc de pe la sfîrşitul anilor ’70. Prieten de familie, venea în casa noastră, plăcîndu-i atmosfera salonului care, mulţumită bunicii, salva nuanţe interbelice. Era un povestitor extraordinar şi, copil fiind, mă fascinau amintirile copilăriei lui. Mai tîrziu, deşi nu l-am avut profesor la şcoală, mi-a devenit cel mai bun dascăl: era subtil şi eficient în cea mai mare măsură, combinînd largheţea cu rigoarea, non-conformismul cu un tradiţionalism creştin care în epocă era foarte rar[1]. Primit în apropierea lui, am descoperit ceva ce discreţia absolută – el nepărînd să fie în mod obişnuit un păstrător de secrete, ba din contră – şi culoarea dominantă a vremurilor nu indicau defel: că era un rugător profund şi nesmintit. Am sfîrşit, în ciuda enormei diferenţe de vîrstă, prin a deveni prieteni. |
|
Citeşte mai mult...
|
|
Fundaţia “Sfânta Irina”, care are un Centru de îngrijiri paleative în Voluntari, a început o campanie umanitară menită strîngerii de fonduri pentru ajutorarea mai multor bolnavi de cancer. Maestrul Dan Puric s-a implicat trup şi suflet în această campanie. Vedeţi mai îndeaproape despre ce este vorba clicînd aici. Pentru detalii despre Centrul de îngrijiri paleative “Sfânta Irina” din Voluntari, ctitorit de Dr. Pavel Chirilă, citiţi aici şi aici. |
|
de Răzvan CODRESCU
(poem neptic)
Mi-e psalm încins pustia sub picioare
şi legămînt pe limba mea am pus
să nu grăiesc cuvinte trecătoare,
ci-umil să tac Cuvîntului de sus.
Mi s-a-ncleştat, părăginită, gura,
dar gîndul, ca o fiară hămesită,
cu gheare reci îmi bîntuie făptura
şi-ar vrea-nlăuntrul meu să mă înghită.
De-ar curge lin doar Duhul Tău în mine,
mi-ar înflori nevrednicele oase
şi m-aş culca în poala lunii pline,
cu bun miros să mi Te-aştept, Hristoase.
Dar lungă-i, Doamne, calea Ta şi-ngustă,
iar noi ruşinea veşnicului crug:
la rău mai iuţi ca nişte cai de pustă,
la bine-nceţi ca boul pus la jug!
Şi nu mai ştiu ce-i bine şi ce-i rău
cînd dracu-mi zice: “Strigă către Domnul!”,
şi, luminos ca un trimis de-al Tău,
îmi urcă veghea şi-mi coboară somnul…
Smereşte-mi, Doamne, limba-ntru Cuvînt,
căci duhu-i plin de rîvnă suitoare,
dar carnea mea se cere spre pămînt
şi lumea ca un braţ pierdut mă doare.
Nu, nu-mi trimite înger să mă-nveţe,
căci mă-ndoiesc de-auz şi de vedere,
ci-orbeşte-mă cu muta frumuseţe
a morţii cînd se crapă de-nviere…
Acestea-n piatră eu le-am scrijelit,
ce-mi zice lumea Teognost Bătrînul,
să-mi fie-n veci păcatul pomenit…
Şi-ntîiul le-a cetit, rînjind, Hapsînul.
|
|
 de Preot Profesor Teodor M. POPESCU
Viaţa şi opera preotului profesor sunt evocate în cartea "Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu", apărută la Editura Christiana în anul 2006
Învierea Mântuitorului, al cărei imn – Troparul Paştilor – este cel mai triumfal pe care l-a cântat şi l-a auzit vreodată neamul omenesc, creează în noi, creştinii, o stare sufletească ce nu se poate compara cu niciuna din cele prin care trec oamenii. Ea este efectul unei uşurări, unei bucurii, unei încrederi şi unei nădejdi, pe care n-o poate produce în om, niciun alt fapt, niciun alt sentiment, nicio schimbare, nicio emoţie din cele ce pot încerca sufletul nostru. Această bucurie pascală este îndeosebi caracteristică Bisericii Ortodoxe. Niciuna din celelalte Biserici nu simte şi nu exprimă cu bogăţia şi harul imnografic semnificaţiile, puterea şi binecuvântarea Învierii lui Hristos. Imnul Învierii este un strigăt de triumf şi de bucurie care ne ridică până la cer, este o stare sufletească unică şi incomparabilă, este privilegiul şi fericirea noastră de creştini! Când Iisus Mântuitorul trăia în suferinţă şi umilire în zilele patimilor, El era, privindu-L omeneşte, cel mai nefericit, mai părăsit, mai neajutorat, mai năpăstuit, mai zdrobit dintre toţi oamenii. Niciodată un om n-a fost mai greu lovit pentru binele ce făcea, mai duşmăneşte tratat, mai crunt batjocorit, jignit, huiduit, torturat şi profanat, ca Iisus Hristos. |
|
Citeşte mai mult...
|
Cuvîntul Paşte sau Paşti (în evreieşte: pesah, “trecere”; în greceşte: paskha, cu trimitere şi la paskhein, “a suferi”; în latineşte: pascha,-ae, de la care se trage direct şi termenul românesc) apare des în vorbirea noastră, dar nu înseamnă întotdeauna acelaşi lucru. Desigur, vorbim în primul rînd şi cel mai adesea de Sfintele Paşti, cel mai mare praznic al anului bisericesc, dar mai vorbim, după date şi împrejurări, şi de „Paştele cel mic”, şi de Paştele evreiesc, şi de Paştele Blajinilor, ba şi de... Paştele Cailor. Cum tradiţiile se uită galopant, e bine să ne reamintim mai îndeaproape la ce se referă fiecare în parte, astfel încît să nu vorbim ce ştim, ci să ştim ce vorbim...
Paştele bisericesc
În sensul de bază, Paşte/Sfintele Paşti înseamnă marele praznic bisericesc ce rememorează şi consfinţeşte anual patimile, moartea şi mai ales Învierea lui Hristos, “Mielul lui Dumnezeu”: prin jertfa Lui, Mîntuitorul ne-a scos din robia păcatului şi a morţii, a pecetluit prin Cruce trecerea noastră de la moarte la viaţă sau de la viaţa muritoare la viaţa veşnică. Învierea Domnului e însăşi temelia şi esenţa credinţei creştine: “Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră. [...] Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a învierii celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 16-22). |
|
Citeşte mai mult...
|
|
(Poem neptic)
„…Că acela ce nu se plînge pe sine aici, acolo se va plînge veşnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de nevoie, este cu neputinţă a nu plînge...“ (Patericul, „Pentru Avva Arsenie“, 41)
Mi-s petec nou pe vechile blesteme:
mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,
şi ne durem de-atît amar de vreme,
mereu străini şi logodiţi mereu.
Pe tîmpla mea se-adună anii droaie
şi moartea-mi joacă mucedă-n viscere,
dar pururi tînăr, ca pe vrej se-nfoaie
păcatu-n mine şi tain îmi cere...
Pustia Sketei, cîtu-i ea de mare,
abia răzbeşte să-mi încapă vina,
şi unde calc, în urma mea răsare,
ca un blestem al tălpilor, neghina!
Mai bine-aici, încremenit pe-o rînă,
cu colţii stîncii-n oase îmbucaţi,
duhnind a hoit şi-a gadină bătrînă,
ferit de ochii lumii şi de fraţi!
|
|
Citeşte mai mult...
|
Textul de mai jos reprezintă postfaţa editorială a micului volum de versuri Lauda Sfintei Fecioare, recent apărut la Editura Christiana din Bucureşti şi semnat de tînăra poetă Raluca Aştelian. În continuarea lui, am postat şi una dintre poeziile din volum (Ars sacra), precedată de una dintre icoanele Maicii Domnului reproduse color în interiorul volumului. (Răzvan Codrescu)
Cultul marianic
Chiar dacă şi cultul ei, şi iconografia aferentă se cristalizează pe deplin abia în secolele V-VIII, în urma marilor dispute mariologice, Biserica Ortodoxă o preacinsteşte dintotdeauna pe “Preasfînta, Preacurata, Preabinecuvîntata, slăvita Stăpîna noastră de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria” ca pe cea care este “mai cinstită decît Heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decît Serafimii”, adică mai presus de toate celelalte făpturi; nu doar de cele văzute, dintre care s-a ivit, dar şi de cele nevăzute, între care veşniceşte. Iubirea şi evlavia faţă de Sfînta Fecioară Născătoare de Dumnezeu stă în inima însăşi a trăirii ortodoxe, încălzind şi însufleţind întreg trupul Bisericii. Ea apare pretutindeni – în slujbe, în rugăciuni, în icoane. Aceasta nu înseamnă nicidecum o “divinizare” a ei, ci doar o cinstire aparte (prea-cinstire sau supra-cinstire), mai prejos de adoraţia adusă lui Dumnezeu, dar mai presus de cinstirea adusă Îngerilor şi Sfinţilor. Un creştinism fără cultul Născătoarei de Dumnezeu este întru totul străin de duhul ortodox (de altfel, adepţii protestantismului şi urmaşii lor, sectanţii, se deosebesc cel mai mult de Ortodoxie – dar şi de Catolicism – tocmai prin aceea că refuză cu înverşunare cultul Fecioarei şi al Sfinţilor). |
|
Citeşte mai mult...
|
|
GABRIEL CONSTANTINESCU
şi Reconstrucţia Dreptei
„Noi am încercat, cu Puncte cardinale, să provocăm la o reconstrucţie a dreptei pe fondul noilor realităţi, iar nu la o simplă imitaţie epigonică a dreptei interbelice. Trecutul trebuie avut în vedere, dar nu poate fi reiterat ca atare. Este ceea ce n-au înţeles, din păcate, mulţi supravieţuitori de bună credinţă ai Mişcării Legionare şi mulţi tineri exaltaţi sau teribilişti, care au preferat unei reconstrucţii anevoioase o agitaţie ieftină şi anacronică”.
Gabriel Constantinescu
Născut la Sibiu (5 noiembrie 1921), fiu al scriitorului Paul Constant (1895-1981), Gabriel Constantinescu, înainte de a fi fost autor de cărţi, publicist sau editor, a fost o înaltă şi lucidă conştiinţă românească, mărturisitor exemplar al unei generaţii de excepţie, care a ştiut să moară şi să renască pe toate crucile istoriei, zdrobită, dar niciodată înfrîntă, cu destinul tăiat în carnea vie a celui mai smintit dintre veacuri. |
|
Citeşte mai mult...
|
 “Codex Alimentarius” este un set de acte normative care conţin prevederi obligatorii privind modul de hrănire a populaţiei. Majoritatea alimentelor vor fi chimizate, modificate genetic sau înalt rafinate. Studiile ştiinţifice arată că acest gen de hrană are numeroase reacţii adverse ca efect al unei intoxicaţii cronice care va deveni manifestă după mai mulţi ani de folosinţă. Este greu de explicat de ce legiuitorii obligă popoarele să mănânce chimizat ştiindu-se sigur că aceste alimente fac rău. Este şi mai greu de exlicat de ce populaţia mănâncă alimentele chimizate despre care se ştie că fac rău. Un lucru este sigur: dacă “oferta” nu ar fi consumată, producătorul nu ar mai produce. Site-urile semnalează o noutate în premieră absolută pentru România: experimentarea unui nou produs chimic în agricultură numit initium pe culturile de struguri, cartofi, roşii, castraveţi şi ceapă. Faptul că toate ţările l-au refuzat, că rata de eliminare din corp este foarte lungă (1 an), că există deja suspiciunea unui efect toxic pe tubul digestiv (cancer de colon) – sunt suficiente argumente ca să fie refuzat şi de populaţia ţării noastre. Informaţiile de pe site-uri sunt îngrijorătoare: în primul rând lipsesc studii amănunţite premergătoare cercetării pe om; în al doilea rând nu reiese de nicăieri locul, perioada de timp şi instituţia responsabilă cu cercetarea; lipseşte de asemenea angajamentul că se vor comunica public rezultatele; în al treilea rând – nicio cercetare cu un produs nou nu se poate face fără o consultare publică largă (îndeosebi a specialiştilor). Producătorii de initium promit “o producţie de calitate înaltă”– dar nu vorbesc nimic despre lipsa cercetărilor “in vitro” şi “in vivo”. Ar fi bine ca Parlamentul României şi cercetătorii responsabili să-şi exprime punctul de vedere bioetic, legislativ, ştiinţific şi să intervină pentru stoparea oricărui experiment riscant.
Dr. Pavel CHIRILĂ
|
|
Anul acesta se împlinesc 105 de ani de la naşterea (2 martie 1905, Cîmpulung Muscel) şi 35 de ani de la moartea (29 aprilie 1975, Bucureşti) lui Radu Gyr (pe numele adevărat Radu Demetrescu, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape legendar al “sfintei tinereţi legionare”[1] şi (des)cîntătorul crucificat al temniţelor comuniste, una dintre figurile umane şi artistice cele mai complexe şi mai mucenicite ale istoriei noastre contemporane. Cum lumea românească postcomunistă nu s-a învrednicit să-i cinstească memoria pe măsură, iar leneşa cultură a începutului de veac şi de mileniu n-a catadicsit să-i restituie integral şi profesional opera poetică, dramatică şi eseistică (singurele eforturi constante în acest sens fiind cele ale admirabilei sale fiice, d-na Simona Popa, care nu poate suplini însă de una singură absenţa de la datorie a specialiştilor istoriei şi criticii literare), marele poet a rămas, pentru publicul mai larg, într-un nemeritat con de umbră, cum tinde să rămînă şi o mare parte a istoriei noastre recente...
Poezia lui Radu Gyr
sau testamentul unei generaţii
Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere şi conferenţiar universitar (din acea şcoală clasicizantă – adeseori pe nedrept hulită – a totuşi ingeniosului teoretician şi critic literar Mihail Dragomirescu[2]), de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, comandant legionar şi director general al teatrelor în timpul scurtei şi nefericitei guvernări legionare[3], Radu Gyr a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor săi sub toate cele trei regimuri de dictatură (dar mai ales sub cel comunist), însumînd 20 de ani de detenţie politică (la care se adaugă şi trimiterea sa abuzivă pe frontul din Est, de unde s-a şi întors rănit şi infirm[4]).
|
|
Citeşte mai mult...
|
|
|
|
|
<< Început < Anterior 11 12 13 14 15 16 17 Următor > Sfârşit >>
|
|
JPAGE_CURRENT_OF_TOTAL |
|
