UN PROZATOR SURPRINZĂTOR *

Nu aş fi crezut că Răzvan Codrescu, pe care-l cunosc de mai multă vreme, ascunde în persoana lui un veritabil prozator. Surpriza ne este dată de acest volum Poveşti de ocazie, subintitulat Sau cum m-am ispitit să devin narator, titluri, după părerea mea, nu tocmai izbutite, dar nu contează, la urma urmei, care e pălăria, ci ce se află sub ea. Iar dedesubt se află lucruri foarte bune, consistente, prezentate cu o stupefiantă bucurie a scrisului. Subliniez aceasta deoarece la ora actuală majoritatea autorilor sînt blazaţi şi deci nu mai au chef să se aştearnă la scris. Explicaţii sînt multiple, nu intrăm în ele. Nu e cazul de faţă. E drept însă că povestirile au fost redactate cu peste trei decenii în urmă, pe vremea regimului Ceauşescu, pe cînd autorul era foarte tînăr. Aceasta de fapt explică în fond bucuria. Pe atunci, ştim foarte bine, a scrie era pentru scriitorul adevărat, şi nu pentru veleitar, un mod de-a-şi exprima libertatea.

Prozele lui Răzvan Codrescu, cred, sînt peste ce producea pe vremea aceea un Nic Iliescu sau un Cristian Teodorescu, dar aşa a fost să fie. A venit 1990, iar autorul a migrat spre alte zări. A intuit că ficţiunea nu se va mai bucura de preţuirea dinainte. Oamenii vor fi însetaţi de factologie, de memorialistică, de tot ce a fost trăit şi nu de tot ce poate fi imaginat. Din acest motiv s-a orientat spre o publicistică vehementă, prin care a încercat să recupereze toate caracteristicile Dreptei naţionale. Unii l-au criticat pentru orientarea lui şi nu l-au văzut bine, De aceea cred că meritele sale de poet au şi fost puse în umbră. Răzvan Codrescu este un sonetist remarcabil, realizînd o poezie care tocmai prin desuetudine cîştigă nobleţe. De asemenea, el este şi un italienist de valoare, încumetîndu-se să ne ofere o nouă versiune a Divinei Comedii. A tradus şi din Ioan al Crucii şi din alţi maeştri spanioli. Cu toate acestea, sînt puţini aceia din lumea literară care-i acordă atenţie. Nu este însă nici primul, nici ultimul caz, iar el ştie lucrul acesta.
Dezamăgit, că doar fericit nu poate fi, s-a gîndit să publice ceva din prozele scrise într-o perioadă cînd nici prin cap nu ne trecea ce o să se întîmple în ţara românească. Volumul de faţă, apărut la Editura Christiana, cuprinde trei proze esenţiale, „Fenomenul Omega”, „Adio fără de sfârşit” şi „Ion Te-leagă”, toate redactate înainte de 1989, precum şi o proză post 89, „Toţi arabii se numesc Hassan”. De asemenea, în final putem citi o mărturisire emoţionantă, „Cine sunt eu?”, în care autorul explică de ce şi-a ales acest nume literar, Răzvan Codrescu, nevrând să rămînă cu cel din cartea de identitate (Adolf Marian Vasile).
Prozele sînt de toată isprava şi prin simplul fapt că nu sînt scrise în acelaşi registru. Prima, deşi are un titlu absolut neinspirat, care s-ar fi potrivit unui text SF, este o povestire de cea mai pură speţă eliadescă, ceea ce nu înseamnă că ar reprezenta un epigonism jenant. Totul se consumă într-o ambiguitate perfectă, într-un spaţiu ale cărui coordonate sînt necunoscute. Pe de altă parte, nici timpul nu mai e ce a fost. Fiecare ceas arată o cu totul altă oră. Oraşul în care au loc evenimentele este străbătut de o stradă lungă, luminoasă la un capăt şi întunecată la celălalt. Protagonistul parcurge acest drum într-o stare de anxietate din ce în ce mai pronunţată. Nu putem să decodăm un asemenea text, fiindcă orice reper ne scapă printre degete. Este o atmosferă eliadescă, dar mai sumbră, cu accente bergmaniene. Predomină un onirism la început apăsător, dar pe urmă rarefiat în clipa în care are loc o scenă de dragoste foarte convingătoare. Erosul, de altminteri, îl preocupă pe autor, dar ceea ce după 1989 a fost pretext pentru exhibarea unei sexualităţi agresive, în cazul lui Codrescu este pretext tocmai spre a desfiinţa vulgaritatea şi a vorbi despre iubire ca despre o cale către uniunea mistică. De altfel, povestirea următoare, „Adio fără de sfârşit”, amplifică senzaţia de indeterminare, dar fără a eşua în vag, ci aducînd în scenă un mister care, de la o pagină la alta, sporeşte. Ce se întîmplă cu eroina? De ce dispare? A comis adulter? Întrebări fără răspuns - şi e bine că autorul nu elucidează nimic. Pentru ca ultimul text să fie o schiţă uluitoare prin precizia detaliilor şi redarea unei atmosfere caragialeşti în timpuri ceauşiste. Ion Te-leagă nu este altul decât faimosul Ion Dincă, membru CPEx, aflat în boxa acuzaţilor în ianuarie 1990, şi care, la 79 de ani, în 2007, a trecut în lumea drepţilor ca un erou, cu onoruri militare. Incredibil! Ni-l amintim ce teroare crea în anii optzeci, umblînd prin ţară cu perechea de cătuşe şi arestîndu-i pe aceia despre care el credea că sabotează economia socialistă. Codrescu îl portretizează exact în acest spirit. Ne aducem astfel aminte de vremuri oribile şi este tot meritul literaturii că ne ajută să facem aceasta.

Dan STANCA

* Text eliminat de cenzura redacțională din paginile revistei Luceafărul de dimineață. Îi mulțumesc lui Dan Stanca pentru „tentativa” prietenească și iau act încă o dată de vigilența ideologică a establishment-ului literar. (R. C.)